Telefonul a sunat la 8:30 seara.

„OK”, am spus, „sâmbăta viitoare.” Şi am închis. Tatăl lui Mike se învoise să ne acorde o întrevedere.

Sâmbătă, la 7:30 dimineaţa, am luat autobuzul spre cartie­rul sărac al oraşului.

Încep lecţiile:

„Vă dau 10 cenţi pe oră.” Chiar şi în 1956, 10 cenţi pe oră însemna foarte puţin faţă de plata standard.

Michael şi cu mine ne-am întâlnit cu tatăl lui în acea dimi­neaţă la ora 8. Era deja ocupat. Se apucase de treabă de vreo oră. Supraveghetorul de la compania de construcţii tocmai pleca cu camioneta când mă îndreptam spre casa lor simplă şi mică, dar foarte ordonată. Mike m-a întâmpinat în uşă.

„Tata vorbeşte la telefon şi a zis să-1 aşteptăm pe veranda din spate”, mi-a zis Mike, în timp ce-mi deschidea uşa.

Podeaua de lemn a început să scârţâie de îndată ce am tre­cut pragul casei străvechi. Era un preş ieftin chiar cum intrai. Preşul ascundea nenumăratele urme lăsate de paşii pe care îi suportase duşumeaua. Deşi foarte curat, ar fi trebuit înlocuit.

M-am simţit claustrat în momentul în care am intrat în living-ul îngust plin cu mobilă veche şi greoaie, care azi ar fi doar obiecte pentru colecţionari. Pe canapea stăteau două femei puţin mai în vârstă decât mama. În faţa lor se afla un bărbat îmbrăcat în haine de lucru. Purta nişte pantaloni şi o cămaşă kaki frumos călcate, dar neapretate şi avea nişte do­sare prăfuite în mână. Să fi avut cam cu 10 ani mai mult decât tata; aş zice că avea vreo 45 de ani. Toţi ne-au zâmbit atunci când am intrat şi am trecut pe lângă ei îndreptându-ne spre bucătărie, de acolo ieşind pe veranda care dădea spre curtea din spate. Am zâmbit la rândul meu timid.

„Cine sunt oamenii ăştia?”, am întrebat.

„A, lucrează pentru tata. Bărbatul acela mai în vârstă se ocupă de depozitele lui, iar femeile de restaurante. L-ai văzut şi pe supraveghetorul de la construcţii care lucrează la un proiect de drumuri, la vreo cincizeci de mile de aici. Mai are un supraveghetor care construieşte nişte case, dar a plecat înainte să ajungi tu.”

„Şi aşa e tot timpul?”, am întrebat.

„Nu chiar, dar aproape”, a spus Michael zâmbind şi trăgându-şi un scaun ca să se aşeze alături de mine.

„L-am rugat să ne înveţe cum să facem bani”, mi-a spus Mike.

„Şi ce a zis?”, am întrebat eu cu o curiozitate prudentă.

„Ei bine, s-a uitat ciudat mai întâi, după care a zis că ne va face o ofertă.”

„Aha”, am zis eu, balansându-mi scaunul spre perete şi sprijinindu-mă apoi doar pe două dintre picioarele lui.

Mike s-a aşezat şi el la fel.

„Şi ştii în ce constă oferta?”, am întrebat.

„Nu, dar vom afla curând.”

Dintr-odată, tatăl lui Mike a dat buzna, trântind uşa trans­parentă care dădea spre verandă. Mike şi cu mine am sărit în picioare nu atât din respect, cât pentru că ne speriasem.

„Sunteţi gata, băieţi?”, ne-a întrebat tatăl lui Mike şi şi-a tras un scaun ca să se aşeze alături de noi.

Am dat din cap în vreme ce ne trăgeam scaunele de lângă perete şi ne-am aşezat în faţa lui.

Era un bărbat zdravăn, cam la 1,80 m şi 100 kg. Tata era mai înalt, dar avea cam aceeaşi greutate şi era cam cu 5 ani mai mare decât tatăl lui Mike. Semănau oarecum, deşi nu făceau parte din acelaşi grup etnic. Poate că şi energia lor era similară.

„Mi-a spus Mike ca vrei să înveţi să faci bani. Aşa e, Robert?”

Am dat repede din cap, uşor intimidat. Se ghicea multă forţă în cuvintele şi zâmbetul său.

„Bine. Iată care este oferta mea. Am să vă învăţ, dar nu ca la şcoală. Munciţi pentru mine şi eu vă învăţ. Dacă nu mun­ciţi, nu vă învăţ. Vă pot învăţa mai repede dacă munciţi. De altfel, dacă am proceda ca la şcoală, ar însemna că mi-aş pier­de vremea doar punându-vă să mă ascultaţi. Aceasta este oferta mea. Dacă vreţi, bine, dacă nu, nu.”

„Ăăă... aş putea să pun o întrebare mai întâi?”, am zis eu.

„Nu. Dacă vreţi, bine. Dacă nu, nu. Am prea multă treabă şi nu vreau să îmi pierd vremea. Dacă nu învăţaţi să vă hotărâţi rapid, n-o să învăţaţi să câştigaţi bani niciodată. Oca­ziile sunt trecătoare. Este extrem de important să ştiţi să luaţi hotărâri rapide. Aceasta este o ocazie pe care voi aţi vrut-o, începem pregătirea sau o terminăm în următoarele zece se­cunde”, a spus tatăl lui Mike cu un zâmbet ironic.

„Accept”, am spus.

„Accept”, a spus Mike.

„Bine”, a spus tatăl lui Mike. „D-na Martin va veni în zece minute şi, după ce termin de vorbit, veţi pleca cu ea la ma­gazinul meu şi vă veţi apuca de treabă. Vă dau 10 cenţi pe oră şi veţi avea de lucru trei ore în fiecare sâmbătă.”

„Dar eu am meci de fotbal azi”, am spus.

Tatăl lui Mike mi-a răspuns cu un ton ferm: „Dacă vrei, bine, dacă nu, nu”, a zis el.

„Vreau”, i-am răspuns, alegând să muncesc şi să învăţ în loc să joc fotbal.

30 de cenţi mai târziu

Pe la ora 9:00 în acea frumoasă dimineaţă de sâmbătă lu­cram deja împreună cu Mike pentru d-na Martin. Era o fe­meie tare bună şi răbdătoare. Spunea mereu că Mike şi cu mine îi aminteam de fiii ei, care se făcuseră mari şi plecaseră la casele lor. Deşi era blândă, credea în munca serioasă şi ne-a pus la treabă. Ştia întotdeauna să dea ordine. Ne-am petrecut cele trei ore luând cutiile de pe rafturi, ştergându-le de praf şi rearanjându-le apoi cu grijă. Era o muncă îngrozitor de plic­tisitoare.

Tatăl lui Mike, căruia eu îi spun tatăl meu cel bogat, avea nouă asemenea mici magazine cu mari spaţii de parcare. Era o versiune timpurie a supermagazinelor de mai târziu. Un fel de băcănii de cartier, de unde lumea cumpăra lapte, pâine, unt şi ţigări. Problema era că ne aflam în Hawaii înainte de apariţia aerului condiţionat şi magazinele nu-şi puteau în­chide uşile din pricina căldurii. La cele două capete ale ma­gazinului, uşile trebuiau să fie larg deschise spre şosea şi spre parcare. De fiecare dată când o maşină intra în parcare, se stârnea un nor de praf care se aşeza în prăvălie.

Aşadar, aveam de lucru, de vreme ce nu exista aer condi­ţionat.

Timp de trei săptămâni, Mike şi cu mine ne-am prezentat la d-na Martin şi am muncit cele trei ore. Până la prânz, termi­nam treaba şi ea ne strecura în palmă câte trei monede. Chiar şi la 9 ani, la jumătatea anilor '50, 30 de cenţi nu erau mare lucru. Albumele cu benzi desenate costau 10 cenţi pe atunci, aşa încât îmi cheltuiam banii pe ele şi mă întorceam acasă.

În miercurea celei de-a patra săptămâni mă hotărâsem să renunţ. Acceptasem să muncesc doar pentru că doream să învăţ de la tatăl lui Mike să fac bani, dar între timp deveni­sem sclav cu 10 cenţi pe oră. Mai mult, nu-1 mai văzusem pe tatăl lui Mike din prima sâmbătă.

„Eu renunţ”, i-am spus lui Mike la ora prânzului. Prânzul la şcoală era oribil. Şcoala era plicticoasă şi nu îmi mai rămâneau nici măcar sâmbetele libere. Singurul lucru care îmi ră­măsese erau cei 30 de cenţi.

De data asta, Mike mi-a zâmbit. „De ce râzi?”, l-am între­bat enervat şi frustrat. „Mi-a spus tata că aşa o să se întâmple. Mi-a zis să ne vedem cu el când vei fi gata să renunţi.”

„Ce?”, am zis eu indignat. „A aşteptat să ajung la exas­perare?”

„Cam aşa ceva”, mi-a spus Mike. „Tata e mai altfel. El predă altfel decât tatăl tău. Mama şi tatăl tău ţin multe predici. Tata e mai scump la vorbă, glăsuieşte puţin. Aşteaptă până sâmbătă. Am să-i spun că eşti pregătit.”

„Vrei să spui că mi s-a întins o cursă?”

„Nu, nu chiar, dar s-ar putea. O să-ţi explice tata sâm­bătă.”

Aşteptând sâmbătă la coadă

Eram pregătit să îl înfrunt. Până şi tatăl meu bun era su­părat pe el. Tatăl meu adevărat, cel căruia îi spun cel sărac, credea că tatăl meu bogat încălca legea privind angajarea minorilor şi că ar trebui chiar dat pe mâna justiţiei.

Tatăl meu cu şcoală mi-a spus să cer cât merit. Cel puţin 25 de cenţi pe oră. Tatăl meu cel sărac mi-a zis că dacă nu mi se măreşte leafa, ar fi bine să renunţ imediat.

„De fapt, nici nu-ţi trebuie slujba asta nenorocită”, mi-a spus indignat tatăl meu cel sărac.

Sâmbătă dimineaţă la ora 8:00 am intrat pe aceeaşi uşă şubredă a casei lui Mike.

„Ia un scaun şi stai la coadă”, mi-a spus tatăl lui Mike de îndată ce am intrat. S-a întors pe călcâie şi a dispărut în biroul lui de lângă dormitor.

M-am uitat prin încăpere şi nu l-am zărit pe Mike nicăieri. Mă simţeam stânjenit, aşa că m‑am aşezat timid lângă aceleaşi două femei care erau acolo şi cu patru săptămâni înainte. Mi-au zâmbit şi s-au tras mai într-o parte pe canapea, ca să-mi facă şi mie loc.

Trecuseră patruzeci şi cinci de minute şi eu fierbeam. Cele două femei se întâlniseră cu el şi plecaseră de treizeci de minute. Un domn mai în vârstă stătuse şi el vreo douăzeci de minute şi deja plecase.

Casa era goală şi eu stăteam acolo, în living-ul acela întu­necos şi prăfuit, într-o frumoasă şi însorită zi hawaiiană, aş­teptând să vorbesc cu un zgârcit care exploata copiii. Îl auzeam cum se învârtea prin birou, vorbea la telefon şi mă ignora. Eram gata-gata să plec, totuşi nu ştiu de ce am rămas.

În sfârşit, după încă cincisprezece minute, fix la 9:00, tatăl cel bogat a ieşit din birou fără să spună nimic şi mi-a făcut semn cu mâna să intru în încăperea aceea jegoasă.

„Am înţeles că vrei să îţi măresc leafa, în caz contrar tu fiind hotărât să pleci”, mi-a spus tatăl cel bogat în vreme ce se bâţâia cu balansoarul.

„Păi, nu v-aţi ţinut de cuvânt”, am izbucnit eu aproape în lacrimi. Era înspăimântător pentru un băieţel de 9 ani să se confrunte cu un adult.

„Mi-aţi promis că o să mă învăţaţi, dacă muncesc pentru dv. Am lucrat pentru dv. Am lucrat din greu. Am renunţat la meciurile de baseball ca să muncesc pentru dv. Şi nu v-aţi ţinut de cuvânt. Nu m-aţi învăţat nimic. Sunteţi un escroc, aşa cum vă crede toată lumea din oraş. Sunteţi rapace. Vreţi toţi banii pentru dv. şi n-aveţi grijă de angajaţi. M-aţi pus să aştept, dovedind lipsă de respect faţă de mine. Oi fi eu un băieţel, dar merit să fiu tratat mai bine.”

Tatăl cel bogat s-a aplecat în faţă în scaunul pivotant, sprijinindu-şi bărbia în mâini şi uitându-se fix la mine, de parcă m-ar fi studiat. „Nu-i rău deloc”, mi-a zis el. „În mai puţin de o lună vei vorbi ca majoritatea angajaţilor mei.”

„Ce?” am întrebat. Neînţelegând prea bine ce spune, am continuat să-mi spun oful. „Am crezut că o să vă ţineţi de cu­vânt şi o să mă învăţaţi, iar dv. mă chinuiţi. Asta e o cruzime. O mare cruzime.”

„Te învăţ”, mi-a spus tatăl cel bogat pe un ton blând.

„Ce m-aţi învăţat? Nimic”, am spus eu furios. „N-aţi vor­bit nici măcar o dată cu mine de când am acceptat să lucrez pe nimica toată. Zece cenţi pe oră. Ha! Ar trebui să vă reclam la guvern. Ştiţi că există legi în privinţa exploatării copiilor. Tata lu­crează pentru guvern, ştiţi asta.”

„Mamă!”, zise tatăl cel bogat, „acum chiar că vorbeşti ca majoritatea celor care au lucrat pentru mine, adică asemeni celor pe care i-am concediat sau care au plecat.”

„Ce aveţi de spus?”, am întrebat, simţindu-mă destul de curajos pentru un băieţel ca mine. „M-aţi minţit. Am muncit pentru dv. şi nu v-aţi ţinut de cuvânt. Nu m-aţi învăţat ni­mic.”

„Cum ştii că nu te-am învăţat nimic?”, m-a întrebat calm tatăl cel bogat.

„Păi, n-aţi stat de vorbă cu mine. Am muncit trei săptămâni şi nu m-aţi învăţat nimic”, am spus eu bosumflat.

„Oare învăţatul presupune statul de vorbă sau un curs?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.

„Păi, da”, i-am replicat eu.

„Asta vă învaţă pe voi la şcoală”, mi-a zis el zâmbind. „Dar nu asta vă învaţă şi viaţa. Şi, după părerea mea, viaţa este cel mai bun dascăl. În majoritatea cazurilor, viaţa nu-ţi vorbeşte, ci te împinge de la spate. De fiecare dată e ca şi cum viaţa ţi-ar spune: «Trezeşte-te, vreau să înveţi ceva.»”

„Ce tot zice omul ăsta?”, m-am întrebat eu în gând. „Că viaţa mă împinge de la spate şi îmi vorbeşte? E clar că tre­buie să renunţ la slujba asta. Stau de vorbă cu un nebun de legat.”

„Dacă vei învăţa lecţiile vieţii, te vei descurca bine. Dacă nu, viaţa va continua să te împingă de la spate fără o ţintă precisă. Oamenii au două posibilităţi. Unii lasă viaţa să-i împingă de la spate fără sens, alţii se înfurie şi împing şi ei. Dar împing împotriva şefilor, a slujbei lor sau a soţului ori a soţiei. Ei nu-şi dau seama că de fapt viaţa este cea care îi îm­pinge.”

Nu înţelegeam nimic din ce spunea.

„Viaţa ne împinge pe noi toţi. Unii renunţă, alţii se luptă. Puţini învaţă şi merg mai departe. Chiar sunt încântaţi că via­ţa îi împinge încolo şi încoace. Aceşti puţini aleşi dovedesc că au nevoie şi doresc să înveţe ceva. Învaţă şi merg mai depar­te. Majoritatea abandonează şi câţiva, ca tine, se luptă.”

Tatăl cel bogat se ridică în picioare şi închise străvechea fereastră de lemn care scârţâia îngrozitor şi care tare ar mai fi trebuit reparată. „Dacă vei învăţa bine această lecţie, vei de­veni un tânăr înţelept, bogat şi fericit. Dacă nu, îţi vei petrece tot restul zilelor dând vina pe viaţă pentru slujba pe care o ai, pentru faptul că eşti prost plătit sau pentru problemele pe care le atribui întotdeauna şefului. Îţi vei trăi viaţa sperând că-ţi va oferi o mare şansă care să-ţi rezolve toate problemele financiare.”

Tatăl cel bogat mă privi ca să vadă dacă încă îl mai ascult. Privirile noastre se întâlniră. Ne holbam unul la celălalt, reu­şind să comunicăm din ochi. În cele din urmă, am renunţat de îndată ce i-am înţeles acest ultim mesaj. Mi-am dat seama că are dreptate. Dădeam vina pe el şi vroiam să învăţ. Mă luptam.

Tatăl cel bogat a continuat: „Sau dacă eşti genul de om care n-are curaj, renunţi de câte ori viaţa te împinge încolo şi încoace. Dacă eşti aşa, îţi vei trăi viaţa fără riscuri, făcând ceea ce trebuie şi păstrându-te pentru ceva ce nu se va întâmpla niciodată. După care vei muri ca un bătrânel plicticos. Vei avea mulţi prieteni, pentru că eşti un tip atât de drăguţ şi de muncitor. Îţi vei trăi viaţa fără riscuri şi făcând exact ceea ce trebuie, dar adevărul este că vei lăsa ca viaţa să te supună. În adâncul sufletului, înseamnă că eşti îngrozit de asumarea riscurilor. Ai vrea să câştigi, dar teama de a pierde este mai mare decât fericirea de a câştiga. În adâncul sufletului, numai tu ştii că de fapt n-ai avut curajul să încerci. Şi totuşi alegi să trăieşti fără riscuri.”

Privirile noastre s-au întâlnit din nou. Vreme de zece se­cunde ne-am privit unul pe altul, încetând să o mai facem doar după receptarea mesajului.

„V-aţi jucat cu mine?”, l-am întrebat.

„Se poate spune şi aşa”, mi-a zâmbit tatăl cel bogat. „Să zicem că doar te-am lăsat să vezi ce gust are viaţa.”

„Ce gust are viaţa?”, am întrebat eu încă furios, dar curios acum, încă dispus să învăţ.

„Voi, băieţi, aţi fost primii care m-aţi rugat să vă învăţ cum să faceţi bani. Am peste 150 de angajaţi şi nici unul nu m-a întrebat ce ştiu despre bani. Mi-au cerut o slujbă şi un salariu, dar niciodată nu m-au rugat să-i învăţ cum e cu banii. Astfel încât majoritatea îşi vor petrece cei mai buni ani ai vieţii lor muncind pentru bani şi neînţelegând de ce mun­cesc, de fapt.”

Am rămas acolo ascultîndu-1 foarte atent.

„Deci, atunci când Mike mi-a spus că vrei să te învăţ cum se fac banii, am hotărât să trasez un parcurs cât mai apropiat de cel al vieţii reale. Aş putea să-ţi vorbesc la nesfârşit şi să nu auzi nimic din ceea ce spun. Aşa încât am hotărât să las viaţa să te împingă de la spate, pentru ca tu să mă auzi mai bine. De aceea ţi-am plătit doar 10 cenţi.”

„Şi ce am învăţat din faptul că am lucrat cu doar 10 cenţi pe oră?” am întrebat. „Că sunteţi avar şi vă exploataţi munci­torii?”

Tatăl cel bogat s-a dat iar cu scaunul pe spate şi a început să râdă din toată inima. În sfârşit, după ce a terminat de râs, mi-a spus: „Ar fi mai bine să-ţi schimbi punctul de vedere. Nu mai da vina pe mine, gândindu-te că eu sunt problema. Dacă vei judeca aşa, va trebui să mă schimbi. Când vei înţe­lege că tu eşti problema, atunci te vei putea schimba, vei în­văţa ceva şi vei deveni mai înţelept. Cei mai mulţi doresc ca toţi oamenii de pe lumea asta să schimbe pe oricine altcine­va în afară de ei înşişi. Te asigur însă că este mult mai uşor să te schimbi tu însuţi decât să schimbi pe altcineva.”

„Nu înţeleg”, am spus eu.

„Nu da vina pe mine pentru problemele tale”, mi-a zis tatăl cel bogat, pierzându-şi răbdarea.

„Dar nu mi-aţi plătit decât 10 cenţi.”

„Şi ce ai învăţat din asta?”, m-a întrebat tatăl cel bogat zâmbind.

„Că sunteţi zgârcit”, am spus eu cu un rânjet şiret.

„Vezi? Crezi că eu sunt problema”, a spus tatăl cel bogat.

„Păi chiar sunteţi.”

„Dacă vei continua să reacţionezi aşa, nu vei învăţa nici­odată nimic. Dacă vei gândi că eu sunt problema, ce-ţi rămâne de făcut?”

„Dacă nu-mi plătiţi mai mult sau dacă nu mă trataţi cu ceva mai mult respect, învăţându-mă, aşa cum v-am rugat, am să renunţ.”

„Bine zis”, spuse tatăl cel bogat. „Asta fac cei mai mulţi. Renunţă, îşi caută o altă slujbă, o ocazie mai bună, o plată mai convenabilă, crezând că noua slujbă sau o plată mai mare vor fi soluţia problemei. În majoritatea cazurilor, lucrurile nu stau aşa.”

„Şi atunci care ar fi rezolvarea problemei?”, am întrebat. „Să accept amărâţii ăştia de 10 cenţi pe oră şi să zâmbesc?”

Tatăl cel bogat surâse. „Asta e ceea ce fac ceilalţi oameni. Acceptă plata ştiind că altfel vor avea probleme financiare şi mai mari. Dar altceva nu mai fac, aşteptând doar o mărire a salariului, crezând că asta le va rezolva problema. Majoritatea acceptă pur şi simplu şi unii îşi mai iau încă o slujbă, muncind din greu, din nou mulţumindu-se cu o leafă mică.”

Am început să privesc în podea, înţelegând lecţia pe care mi-o ţinea tatăl cel bogat. Făcusem cunoştinţă cu viaţa reală. În sfârşit, l-am privit şi am repetat întrebarea: „Şi atunci, care ar fi rezolvarea problemei?”

„Aceasta”, spuse el, mângâindu-mă uşor pe cap. „Ceea ce ai între cele două urechi.”

Acesta a fost momentul în care tatăl cel bogat mi-a împăr­tăşit punctul său principal de vedere, care îl separa de anga­jaţii săi şi de tatăl meu cel sărac - şi care 1-a făcut să devină în cele din urmă unul dintre cei mai bogaţi oameni din Hawaii, în vreme ce tatăl meu cu multă şcoală, dar sărac, a continuat să se zbată în probleme financiare tot restul vieţii. Era un punct de vedere singular, care stătea la baza acestei diferenţe esenţiale pe termen lung.

Tatăl cel bogat mi-a repetat iar şi iar acest punct de vedere pe care eu l-am supranumit Lecţia nr. 1.

„Omul sărac şi cel din clasa de mijloc muncesc pentru bani. Cei bogaţi pun banii să muncească pentru ei.”

În acea însorită dimineaţă de sâmbătă, îmi însuşisem un cu totul alt punct de vedere decât cel învăţat de la tatăl meu cel sărac. La 9 ani, devenisem conştient că ambii tătici doreau să învăţ. Amândoi mă încurajau să studiez... dar nu aceleaşi lucruri.

Tatăl meu cel cu multă şcoală îmi sugera să fac ca el. „Fiu­le, vreau să studiezi serios, să iei note mari, pentru a-ţi găsi o slujbă sigură la o companie mare. Şi să te încredinţezi că ai şi toate avantajele respective.” Tatăl meu cel bogat vroia să în­văţ cum să fac banii să muncească pentru mine. Aceste lecţii aveam să le învăţ de la viaţă, dar sub călăuzirea sa şi nu în­tr-o sală de curs.

Tatăl meu cel bogat şi-a continuat prima lecţie. „Mă bucur că te-ai înfuriat că munceşti pentru 10 cenţi pe oră. Dacă nu te-ai fi înfuriat şi ai fi acceptat senin, ar fi trebuit să-ţi spun că nu te pot învăţa nimic. Vezi tu, adevărata învăţătură presu­pune energie, pasiune şi o dorinţă arzătoare. Furia joacă un rol important în această formulă, pentru că pasiunea este un amestec de furie şi de iubire. Când e vorba de bani, majorita­tea oamenilor doresc să nu-şi asume nici un fel de riscuri. Deci nu-i călăuzeşte pasiunea, ci frica.”

„De asta acceptă o slujbă prost plătită?”, am întrebat.

„Da”, mi-a spus tatăl cel bogat.

„Unii spun că îi exploatez pe oameni pentru că nu-i plă­tesc la fel de bine ca şi cei de pe plantaţia de zahăr sau ca sta­tul. Eu zic că se exploatează singuri. Lor le e frică, nu mie.”

„Dar nu credeţi că ar trebui să-i plătiţi mai mult?”, am întrebat.

„Nu-i nevoie. Şi apoi, chiar dacă le-aş da mai mulţi bani, asta nu le-ar rezolva problema. Uită-te la tatăl tău. Câştigă o mulţime de bani şi tot nu-şi poate plăti facturile. Cei cărora li se dau mai mulţi bani, în majoritatea cazurilor, se înglodează şi mai tare în datorii.”

„Deci cei 10 cenţi pe oră”, am spus eu zâmbind, „sunt o lecţie în sine.”

„Exact”, mi-a surâs tatăl cel bogat. „Vezi tu, tatăl tău a ur­mat şcoli înalte pentru a căpăta o slujbă bine plătită. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar tot are probleme financiare, pentru că la şcoală n-a învăţat niciodată nimic despre bani. În plus, el cre­de în ideea că trebuie să muncească pentru bani.”

„Şi dv. nu credeţi asta?”, am întrebat eu.

„Nu prea”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Dacă vrei să înveţi să munceşti pentru bani, atunci vezi-ţi de şcoală. Acela este locul ideal unde se învaţă aşa ceva. Dar dacă vrei să înveţi cum să pui banii să muncească pentru tine, asta numai eu pot să te învăţ, şi asta doar în cazul în care eşti dispus şi vrei să înveţi.”

„Oare nu toată lumea vrea să înveţe asta?”, am întrebat.

„Nu”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Pur şi simplu pentru că este mai simplu să înveţi să munceşti pentru bani, mai ales dacă sentimentul principal este cel al fricii atunci când se deschide subiectul bani.”

„Nu înţeleg”, am spus eu încruntându-mă.

„Nu-ţi face griji pentru asta deocamdată. Nu uita însă că doar frica este cea care îi face pe cei mai mulţi să muncească şi să aibă o anumită slujbă. Frica de faptul că nu-şi vor putea plăti facturile; frica de a nu fi concediaţi; frica de a nu avea destui bani; frica de a nu fi nevoiţi s-o ia de la capăt. Acesta este preţul studiului pentru o anumită profesiune sau mese­rie şi apoi al muncii pentru bani. Majoritatea devin sclavi ai banilor... şi se înfurie pe şefii lor.”

„A învăţa să faci banii să muncească pentru tine este cu totul altceva decât un simplu studiu?”, am întrebat.

„Categoric”, mi-a răspuns tatăl cel bogat. „Categoric.”

N-am mai scos nici unul un cuvânt în acea frumoasă di­mineaţă de sâmbătă hawaiiană. Prietenii mei tocmai începu­seră meciul de baseball. Dar, dintr-un motiv sau altul, acum eram încântat că hotărâsem să muncesc pentru 10 cenţi pe oră. Simţeam că eram pe cale să învăţ ceva ce prietenii mei nu vor învăţa la şcoală.

„Eşti gata să înveţi?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.

„Categoric”, am spus eu cu un zâmbet forţat.

„Eu m-am ţinut de cuvânt. Te-am învăţat o mulţime de lucruri”, mi-a spus tatăl cel bogat. „La 9 ani ai simţit deja ce înseamnă să munceşti pentru bani. Înmulţeşte ultima lună cu 50 de ani şi îţi vei putea face o idee asupra felului cum îşi petrec existenţa majoritatea oamenilor.”

„Nu înţeleg”, am spus.

„Cum te-ai simţit când ai stat la coadă să aştepţi să intri la mine, prima dată ca să te angajez şi a doua oară ca să îţi măresc plata?”

„Groaznic”, am spus.

„Dacă vei alege să munceşti pentru bani, asta este viaţa care te aşteaptă”, mi-a spus tatăl cel bogat.

„Şi ce ai simţit când d-na Martin ţi-a strecurat trei monede în mână pentru cele trei ore de muncă?”

„Am simţit că nu e de ajuns. M-am socotit un nimic. Am fost foarte dezamăgit”, am spus.

„Aşa simt majoritatea angajaţilor atunci când îşi primesc leafa, mai ales după ce li se opreşte impozitul şi alte dări. Tu măcar ai primit banii 100 la sută.”

„Adică majoritatea celor care muncesc nu îşi iau toţi ba­nii?”, am întrebat uluit.

„Doamne, sigur că nu”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Statul îşi ia întotdeauna partea sa mai întâi.”

„Şi cum procedează?”, am întrebat.

„Prin impozite”, mi-a răspuns tatăl cei bogat. „Ceea ce câştigi este impozitat, dar şi ceea ce cheltuieşti este impozitat. Ţi se ia o taxă pe ceea ce economiseşti şi ţi se ia o taxă şi când mori.”

„De ce lasă oamenii statul să le facă una ca asta?”

„Cei bogaţi nu-1 lasă”, mi-a spus tatăl cel bogat zâmbind. „Doar cei săraci şi cei din pătura mijlocie o fac. Pun pariu că eu câştig mai mult decât tatăl tău, totuşi el plăteşte mai multe impozite.”

„Cum se poate asta?”, am întrebat. Pentru mine, un băie­ţel de 9 ani, n-avea nici o logică povestea asta. „Cum poate cineva să lase statul să-i facă una ca asta?”

Tatăl cel bogat n-a mai spus nimic. Bănuiesc că vroia să-1 ascult cu atenţie şi nu să trăncănesc întruna.

În cele din urmă m-am calmat. Nu-mi plăcea ce auzeam. Ştiam că tata se plângea mereu că plăteşte prea multe impo­zite, dar nu ştiam prea bine ce înseamnă asta. Oare viaţa era cea care îl împingea de la spate?

Tatăl cel bogat se legăna uşor şi fără zgomot în scaunul lui, privindu-mă atent.

„Eşti gata să înveţi?”, m-a întrebat.

Am dat uşor din cap.

„Căci trebuie să-ţi spun că sunt multe de învăţat. Să faci banii să muncească pentru tine poate fi un lucru care se învaţă într-o viaţă. Cei mai mulţi fac patru ani de facultate şi aici se încheie şcoala pentru ei. Ştiu că studierea banilor va con­tinua pentru mine tot restul vieţii, pur şi simplu pentru că pe măsură ce aflu mai multe îmi dau seama că trebuie să ştiu şi mai multe. Cei mai mulţi dintre oameni nu studiază nicioda­tă acest subiect. Merg la muncă, îşi încasează leafa, îşi echilibrează contul şi asta e tot. Şi culmea, se mai şi întreabă de ce au probleme cu banii. După care cred că dacă ar avea mai mulţi bani asta le-ar rezolva problema. Puţini îşi dau seama că problema constă în lipsa unei educaţii financiare.”

„Deci tatăl meu are probleme cu impozitele pentru că nu înţelege cum funcţionează banii?”, am întrebat eu dezori­entat.

„Uite cum stau lucrurile”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Im­pozitele sunt doar o mică parte din ceea ce ai de învăţat atunci când faci banii să muncească pentru tine. Azi vreau să aflu doar dacă te mai pasionează încă ideea de a învăţa despre bani. Pe cei mai mulţi nu-i interesează. Oamenii vor să mear­gă la şcoală, să înveţe o meserie, să lucreze cu drag şi să câştige o mulţime de bani. Într-o bună zi, se trezesc că au proble­me serioase legate de bani şi că nu pot să nu mai muncească. Acesta este preţul pe care îl plătesc cei care ştiu doar să muncească pentru bani, în loc să înveţe cum să pună banii să muncească pentru ei. Aşadar, mai ai încă acea pasiune pen­tru studiu?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.

Am dat din cap.

„Foarte bine”, a spus tatăl cel bogat. „Şi acum întoarce-te la treabă. De astă dată n-am să-ţi plătesc nimic.”

„Ce?”, am întrebat eu în culmea uimirii.

„Ai auzit foarte bine. Nimic. Ai să munceşti cele trei ore, dar de data asta nu vei mai primi cei 10 cenţi pe oră. Spuneai că vrei să înveţi să nu munceşti pentru bani, aşa încât n-am să-ţi plătesc nimic.”

Nu-mi venea să-mi cred urechilor.

„Am avut această discuţie şi cu Mike. El e deja la muncă. Şterge de praf şi aranjează cutiile de conserve pe gratis. Grăbeşte-te să te întorci la treabă.”

„Dar nu e corect”, am ţipat eu. „Trebuie să-mi plătiţi ceva.”

„Spuneai că vrei să înveţi. Dacă nu înveţi acum, o să creşti şi o să ajungi asemeni celor două femei şi bărbatului acela mai în vârstă care stăteau la mine în living şi munceau pen­tru bani cu speranţa că n-am să-i concediez. Sau ca tatăl tău, care câştigă o mulţime de bani ca să fie înglodat până peste cap în datorii, sperând că dacă ar avea mai mulţi bani asta i-ar rezolva toate problemele. Dacă asta vrei, voi continua să-ţi plătesc ca la început, 10 cenţi pe oră. Sau poţi să pro­cedezi ca majoritatea adulţilor. Să te plângi că nu-ţi plătesc destul, să renunţi şi să îţi cauţi altă slujbă.”

„Şi ce să fac?”, am întrebat.

Tatăl cel bogat m-a mângâiat pe cap. „Foloseşte asta”, mi-a spus el. „Dacă ştii să foloseşti bine ceea ce ai, în curând îmi vei mulţumi că ţi-am dat ocazia de a deveni un om bogat.”

Stăteam şi nu-mi venea să cred cât de prost m-am des­curcat la negociere. Venisem să-i cer o mărire de leafă şi ple­cam să muncesc pe gratis.

Tatăl cel bogat m-a mângâiat iar pe cap şi mi-a spus: „Foloseşte-ţi mintea. Hai, du-te şi apucă-te de treabă.”

Lecţia nr. 1:

Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

Nu i-am spus tatălui meu sărac că am muncit pe gratis. El n-ar fi înţeles şi nu vroiam să încerc să-i explic ceva ce nu înţelegeam nici eu prea bine.

Vreme de încă trei săptămâni, Mike şi cu mine am muncit în fiecare sâmbătă trei ore pe gratis. Nu mă deranja că mun­ceam şi devenise o simplă rutină, deci era mult mai simplu. Ceea ce mă enerva însă era că nu puteam merge la meciurile de baseball şi nu-mi mai puteam cumpăra albumele de benzi desenate.

Tatăl cel bogat a trecut pe la mine în cea de-a treia săptămână pe la ora prânzului. Am auzit când a oprit camioneta în parcare şi a stins motorul. A intrat în magazin şi a salu­tat-o pe d-na Martin îmbrăţişând-o. După ce a aflat cum merg lucrurile la magazin, s-a dus la vitrina cu îngheţată, a luat de acolo două bucăţi, le-a plătit şi ne-a făcut semn mie şi lui Mike.

„Băieţi, haideţi să mergem la plimbare”

Am traversat strada evitând câteva maşini şi străbătând un câmp mare înverzit, unde jucau fotbal câţiva adulţi. Ne-am aşezat la o masă de picnic izolată şi atunci ne-a întins înghe­ţatele, mie şi lui Mike.

„Cum merge, băieţi?”

„Bine”, spuse Mike. Am dat şi eu din cap, confirmând.

„Aţi învăţat ceva deja?”, a întrebat tatăl cel bogat.

Mike şi cu mine ne-am privit unul pe celălalt, am ridicat din umeri şi am dat din cap la unison.

Evitarea uneia dintre cele mai mari capcane ale vieţii

„Ei bine, băieţi, ar trebui să începeţi să vă concentraţi se­rios. Sunteţi confruntaţi cu una dintre cele mai importante lecţii ale vieţii. Dacă o veţi învăţa, vă veţi bucura de multă libertate şi de siguranţa zilei de mâine. Dacă nu o veţi învăţa, veţi sfârşi ca d-na Martin şi ca majoritatea celor care joacă fot­bal aici în parc. Ei muncesc din greu pe o nimica toată, făcându-şi iluzii că au o slujbă sigură şi aşteptând cu nerăbdare concediul anual de trei săptămâni şi o pensie amărâtă după 45 de ani de muncă. Dacă această perspectivă vă încântă, am să vă măresc plata la 25 de cenţi pe oră.”

„Dar aceştia sunt nişte oameni foarte muncitori. De ce vă bateţi joc de ei?”, am întrebat.

Pe chipul tatălui cel bogat a încolţit un zâmbet.

„D-na Martin este ca o mamă pentru mine. Niciodată n-aş face una ca asta. Poate părea o cruzime pentru că fac tot posi­bilul să vă demonstrez un anumit lucru. Vreau să-mi explic punctul de vedere ca să înţelegeţi ceva. Ceva ce majoritatea oamenilor nu au ocazia să constate pentru că au o perspec­tivă mult prea îngustă. Mulţi nu-şi dau seama de capcana în care se află.”

Lui Mike şi mie nu ne era prea clar acest mesaj. Părea o cruzime şi totuşi ne dădeam seama că îşi dorea cu disperare să ne facă să pricepem ceva.

Zâmbind, tatăl cel bogat mi-a spus: „Nu vi se pare tentant să căpătaţi 25 de cenţi pe oră? Nu vă stimulează ideea?”

Am dat din cap că „nu”, dar realitatea era alta. Pentru mi­ne, ar fi însemnat foarte mult douăzeci şi cinci de cenţi pe oră.

„Bine, am să vă dau un dolar pe oră”, răspunse tatăl cel bogat cu un rânjet şiret.

Simţeam că îmi sare inima din piept. Creierul meu parcă îmi striga: „Acceptă, acceptă.” Nu‑mi venea să-mi cred ure­chilor. Totuşi n-am spus nimic.

„Bine, 2 dolari pe oră.”

Creieraşul şi inimioara mea de nouă anişori aproape că au explodat de-a dreptul când am auzit asta. Ne aflam în 1956, şi dacă aş fi fost plătit cu 2 dolari pe oră aş fi fost cel mai bogat copil din lume. Nici nu-mi puteam imagina că aş putea câştiga atâţia bani. Aş fi vrut să spun „da”. Îmi doream o ase­menea înţelegere. Parcă şi vedeam o bicicletă nouă, o mănu­şă nouă de baseball şi admiraţia prietenilor în momentul în care m-aş fi jucat cu atâţia bani gheaţă. În plus, Jimmy şi toţi prietenii lui bogaţi n-ar mai fi putut niciodată să spună de­spre mine că sunt un sărăntoc. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut, dar n-am scos nici un sunet.

Poate că mintea mea se supraîncinsese şi sărise vreo si­guranţă. Dar în adâncul sufletului îmi doream nespus aceşti doi dolari pe oră.

Îngheţata se topise şi mi se scurgea pe mână. Băţul se dez­golise complet şi pe jos se adunase un amestec de zeamă de vanilie cu ciocolată, de care se bucurau furnicile. Tatăl cel bogat se uita la cei doi băieţi care-1 priveau cu ochii mari şi cu mintea goală. Ştia că ne testează şi ştia că avea nevoie să trezească aceste sentimente în noi. Ştia că orice om are slăbi­ciunile lui şi că poate fi parţial cumpărat. Şi mai ştia că orice om, în egală măsură, nu poate fi niciodată cumpărat în anu­mite privinţe. Se punea problema care parte va rezista mai mult. Testase mii de suflete în viaţa lui. Le pusese la încercare de fiecare dată când cineva dădea un examen cu el pentru o slujbă.

„Bine, 5 dolari pe oră.”

Dintr-odată, mă cuprinsese o tăcere absolută. Ceva se schim­base. Oferta era prea mare şi devenise caraghioasă. Puţini adulţi câştigau pe atunci 5 dolari pe oră. Ispita dispăruse şi se reinstalase calmul. Uşurel, m-am întors spre stânga să mă uit la Mike. S-a uitat şi el la mine. În sfârşit, acea parte a sufletu­lui meu dispusă să cedeze fusese amuţită. Preluase controlul acea parte care nu putea fi cumpărată. Se instalaseră în min­tea şi în sufletul meu un calm şi o certitudine în privinţa ba­nilor. Mi-am dat seama că şi Mike ajunsese în acelaşi punct.

„Bun”, zise tatăl cel bogat cu blândeţe. „Aproape toţi oamenii au un preţ. Şi asta din pricina fricii şi a lăcomiei. Mai întâi, teama de a rămâne fără bani ne motivează să muncim din greu şi, odată ce primim leafa, lăcomia sau dorinţa ne face să ne gândim la tot felul de lucruri pe care le-am putea cumpăra. Atunci se creează un anumit tipar.”

„Ce tipar?”, am întrebat.

„Tiparul conform căruia se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc facturile, se trezesc, merg la muncă, îşi plătesc factu­rile... Din acel moment, viaţa lor este pentru totdeauna pra­da fricii şi a lăcomiei. Dacă le oferi mai mulţi bani, ei vor continua acest ciclu, pentru că îşi vor spori cheltuielile. Asta este ceea ce eu numesc Cursa Şobolanului.”

„Există şi o altă cale?”, a întrebat Mike.

„Da”, a spus tatăl cel bogat fără să se grăbească. „Dar pu­ţini o găsesc.”

„Şi care ar fi aceasta?”, a întrebat Mike.

„Ei bine, băieţi, sper ca aceasta să fie cea pe care o veţi găsi muncind şi studiind alături de mine. De asta nu vă mai plătesc.”

„Şi care e ideea?”, a întrebat Mike. „Ne-am cam săturat să muncim din greu, mai ales pe degeaba.”

„Ei bine, primul pas ar fi sinceritatea”, spuse tatăl cel bo­gat.

„Dar noi n-am minţit”, am zis.

„N-am spus că aţi minţit. Am zis să spuneţi adevărul”, mi-a replicat tatăl cel bogat.

„În ce privinţa?”, am întrebat.

„Referitor la ceea ce simţiţi”, a spus tatăl cel bogat. „Nu trebuie să o spuneţi altcuiva, decât vouă înşivă.”

„Vreţi să spuneţi că oamenii din parc, cei care muncesc pentru dumneavoastră, d-na Martin, ei toţi nu fac asta?”, am întrebat.

„Mă îndoiesc”, spuse tatăl cel bogat. „În schimb, trăiesc cu teama lipsei banilor. În loc să se confrunte cu această frică, ei reacţionează şi nu gândesc. Reacţionează emoţional, în loc să-şi pună capul la contribuţie”, spuse tatăl cel bogat mângâindu-ne pe cap. „După care se aleg cu câţiva bănuţi şi din nou pun stăpânire pe ei bucuria, dorinţa şi lăcomia de a o lua de la capăt şi din nou reacţionează în loc să gândească.”

„Deci sentimentele iau locul gândirii”, spuse Mike.

„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „În loc să recunoască ade­vărul în privinţa sentimentelor lor, ei reacţionează în raport cu ele şi nu reuşesc să mai gândească. Ei simt frica şi merg la muncă, sperând că banii îi vor scăpa de frică. Dar lucrurile nu stau aşa. Această teamă veche de când lumea îi bântuie şi se întorc la muncă, sperând din nou ca banii să le calmeze teme­rile şi din nou aşa ceva nu se întâmplă. Frica i-a împins în această capcană şi muncesc din pricina ei, câştigă bani, mun­cesc, iar câştigă bani, totul în speranţa că vor scăpa de frică.

Dar în fiecare dimineaţă de cum se scoală, frica de o viaţă se trezeşte odată cu ei. Milioane de oameni nu pot dormi din cauza fricii, noaptea transformându-se într-o veşnică frământare. Şi se trezesc şi merg la muncă, sperând ca leafa să ucidă pentru totdeauna teama chinuitoare din sufletul lor. Ei sunt la cheremul banilor şi refuză să recunoască asta. Banii deţin con­trolul asupra sentimentelor lor, dar şi asupra sufletelor lor.”

Tatăl cel bogat tăcu, aşteptând ca vorbele lui să-şi facă efectul. Mike şi cu mine auzisem ce spusese, dar nu înţele­sesem prea bine despre ce era vorba. Ştiam doar că m-am în­trebat adesea de ce adulţii se grăbesc atâta să ajungă la slujbă. Nu părea a fi nimic amuzant şi nu păreau prea fericiţi, totuşi ceva îi determina să meargă repede spre serviciu.

Dându-şi seama că am reţinut cât se putuse din ceea ce ne povestise, tatăl cel bogat a spus: „Băieţi, aş vrea ca voi să evi­taţi această capcană. Asta aş vrea de fapt să vă învăţ. Nu doar să fiţi bogaţi, pentru că bogăţia nu rezolvă problema.”

„Nu?”, am întrebat eu mirat.

„Nu. Dar lăsaţi-mă mai întâi să vă termin de vorbit şi despre cel de-al doilea sentiment, cel al dorinţei. Unii îi spun lăcomie, dar eu prefer să-i zic dorinţă. E normal să-ţi doreşti ceva mai bun, mai frumos, mai amuzant şi mai palpitant. Oamenii muncesc pentru bani şi din pricina dorinţei. Ei do­resc bani din cauza lucrurilor de care s-ar putea bucura şi pe care le-ar putea astfel cumpăra. Dar bucuria pe care o aduc banii este adesea scurtă, pentru că foarte curând vor avea nevoie de alţi bani pentru mai multă bucurie, mai multă plă­cere, mai mult confort şi mai multă siguranţă. Şi atunci continuă să muncească gândindu-se că banii le vor domoli sufle­tul tulburat de frică şi de dorinţă. Dar banii nu pot face asta.”

„Nici în cazul oamenilor bogaţi?”, întrebă Mike.

„Nici măcar în cazul lor”, spuse tatăl cel bogat. „De fapt, motivul pentru care mulţi oameni sunt bogaţi nu este dorinţa, ci frica. Ei cred că banii pot îndepărta frica lipsei de bani, frica de sărăcie şi astfel adună averi întregi ca să descopere că tot nu scapă de frică. Pentru că acum se tem să nu piardă aceşti bani. Am prieteni care continuă să muncească, deşi au o grămadă de bani. Ştiu oameni care au milioane şi care acum se tem mai mult decât atunci când erau săraci. Se tem să nu-şi piardă toţi banii. Temerile care i-au făcut să se îmbogă­ţească se accentuează. Sufletul acela plin de slăbiciuni este tot mai disperat. Nu vor să-şi piardă casele cele mari, maşi­nile şi stilul de viaţă asigurat de bani. Îşi fac griji în legătură cu ce ar putea gândi prietenii lor dacă şi-ar pierde toţi banii. Mulţi sunt disperaţi şi se îmbolnăvesc de nervi, chiar dacă par bogaţi şi au o mulţime de bani.”

„Deci omul sărac este mai fericit?”, am întrebat eu.

„Nu, nu cred”, mi-a răspuns tatăl cel bogat. „Evitarea ba­nilor este tot o formă de psihoză, ca şi ataşamentul exagerat faţă de ei.”

Şi, ca exemplu imediat, a trecut pe lângă masa la care ne aflam cerşetorul oraşului, care tocmai aduna într-o cutie toa­te resturile. Toţi trei ne-am uitat la el cu mult interes, în vre­me ce altădată probabil că nici nu l-am fi băgat în seamă.

Tatăl cel bogat a scos din portofel un dolar şi i 1-a arătat bătrânului. Văzând banul, cerşetorul a venit imediat, a luat bancnota, i-a mulţumit apăsat tatălui celui bogat şi a plecat entuziasmat de mica lui avere.

„El nu este cu mult diferit de majoritatea angajaţilor mei”, spuse tatăl cel bogat. „Am întâlnit atâţia care spun: «A, nu mă interesează banii.» Şi totuşi sunt dispuşi să muncească opt ore pe zi. Aceasta este negarea realităţii. Dacă nu i-ar fi interesat cu adevărat banii, atunci de ce mai muncesc? Acest tip de gândire este probabil mai bolnav decât al persoanei care eco­nomiseşte bani pe ascuns.”

Cum stăteam şi îl ascultam pe tatăl cel bogat, mi-am amintit de nenumăratele ocazii în care propriul meu tată spusese la rândul lui: „Nu mă interesează banii.” O zicea de­seori. Şi apoi se justifica adăugind: „Muncesc pentru că-mi iubesc meseria.”

„Şi atunci, ce e de făcut?”, am întrebat. „Să nu muncim pentru bani până ce nu dispare şi ultima urmă de teamă şi de lăcomie?”

„Nu, asta ar fi o pierdere de vreme”, spuse tatăl cel bogat. „Sentimentele ne fac oameni, ne fac să existăm. Cuvântul «sentiment» denotă o energie în mişcare. Fii sincer în pri­vinţa sentimentelor şi foloseşte-ţi inteligenţa şi sentimentele în favoarea ta, şi nu împotriva ta.”

„Uau!”, zise Mike.

„Nu fiţi preocupaţi prea tare de ceea ce v-am spus. O să înţelegeţi mai bine cu anii. Încercaţi doar să observaţi şi nu să reacţionaţi la sentimentele voastre. Majoritatea oamenilor nu ştiu că de fapt sentimentele gândesc în locul lor. Senti­mentele sunt sentimente, dar trebuie să învăţaţi să gândiţi sin­guri.”

„Aţi putea să ne daţi un exemplu?”, am întrebat eu.

„Desigur”, mi-a replicat tatăl cel bogat. „Când o persoană spune: «Trebuie să-mi găsesc o slujbă», mai mult ca sigur că ea gândeşte emoţional. Frica de a nu avea bani generează acest gând.”

„Nu înţeleg”, spuse Mike.

„De exemplu”, spuse tatăl cel bogat, „când li se trezeşte teama de a nu avea bani, în loc să dea fuga să-şi ia o slujbă “ pentru a câştiga ceva bănuţi care să le liniştească teama, ar putea să-şi pună următoarea întrebare: «Oare slujba este cea mai bună soluţie pe termen lung pentru a pune capăt fricii?» După părerea mea, răspunsul este: «Nu». Mai ales atunci când ai o privire de ansamblu asupra vieţii. Slujba este de fapt o soluţie pe termen scurt, pentru o problemă pe termen lung.”

„Dar tatăl meu spune mereu: «Vezi-ţi de şcoală şi ia note mari ca să-ţi găseşti o slujbă sigur㻓, am grăit eu oarecum dezorientat.

„Da, înţeleg de ce spune asta”, zise gentil tatăl cel bogat. „Majoritatea oamenilor îţi recomandă asta şi li se pare cea mai bună idee. Dar oamenii fac această recomandare în pri­mul rând din frică.”

„Credeţi că tata spune asta pentru că îi este frică?”

„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Este îngrozit că nu vei fi în stare să câştigi bani şi să te adaptezi în societate. Să nu mă înţelegi greşit. El te iubeşte şi vrea tot ce e mai bun pentru tine. Şi cred că teama sa este justificată. Studiul şi o slujbă sunt foarte importante. Dar nu rezolvă teama. Vezi tu, teama care îl face pe el să se trezească în fiecare dimineaţă ca să câştige câţiva dolari este aceeaşi cu teama care îl face să fie atât de neclintit când îţi cere să te duci la şcoală.”

„Şi atunci ce-mi recomandaţi?”, am întrebat.

„Vreau să vă învăţ să stăpâniţi puterea banilor, să nu vă temeţi de ei. Şi asta nu vi se predă la şcoală. Dacă nu veţi învăţa asta, veţi deveni robii banilor.”

În sfârşit, avea o logică. Dorea să ne lărgească perspectiva, să vedem ceea ce d-na Martin nu putea să vadă, ca de altfel nici angajaţii lui şi nici chiar tata. El folosea exemple ce pă­reau foarte cinice pe vremea aceea, dar nu le-am uitat nici­odată, în acea zi, perspectiva mea s-a lărgit şi am început să văd capcana în faţa căreia se aflau cei mai mulţi oameni.

„Vedeţi voi, cu toţii suntem în cele din urmă angajaţii cuiva. Doar că lucrăm la nivele diferite”, spuse tatăl cel bo­gat. „Aş vrea, băieţi, să aveţi ocazia să evitaţi această capca­nă. Capcana creată de cele două sentimente: frica şi dorinţa. Folosiţi-le în favoarea voastră, şi nu împotriva voastră. Asta vreau eu să vă învăţ. Nu mă interesează să vă spun doar cum să faceţi grămezi de bani. Asta nu vă va ajuta să vă stăpâniţi frica sau dorinţa. Dacă nu vă veţi stăpâni mai întâi frica şi do­rinţa şi vă veţi îmbogăţi, nu veţi fi altceva decât nişte sclavi bine plătiţi.”

„Cum putem evita capcana, atunci?”, am întrebat.

„Principala cauză a sărăciei sau a zbaterii în marasmul financiar o reprezintă teama şi neştiinţa, şi nu economia sau statul sau cei bogaţi. Frica cu care se intoxică pe sine şi igno­ranţa sunt cele care îi ţin pe oameni în capcană. Voi, băieţi, mergeţi la şcoală, luaţi-vă diplomele şi eu am să vă învăţ să nu cădeţi în capcană.”

Începuseră să se ivească piesele acestui puzzle. Tatăl meu cu multă şcoală avea multe diplome şi o carieră minunată. Dar şcoala nu-1 învăţase cum să se descurce cu banii sau cu temerile sale. Devenea clar că eu puteam învăţa lucruri dife­rite şi foarte importante de la ambii taţi.

„Ne-ai vorbit despre teama de a nu avea bani. Dar cum ne afectează gândirea această dorinţă de bani?”, a întrebat Mike.

„Ce aţi simţit atunci când v-am ispitit cu o creştere a sala­riului? Aţi băgat de seamă cum vi se trezeşte dorinţa?”

Am dat din cap amândoi.

„Faptul că nu aţi cedat sentimentelor şi că aţi fost în stare să vă amânaţi reacţia şi să gândiţi temeinic a fost lucrul cel mai important. Asta contează. Întotdeauna vom avea sentimente de teamă şi de lăcomie. De aici încolo cel mai impor­tant lucru pentru voi este să folosiţi aceste sentimente în avantajul vostru, iar pe termen lung să nu le lăsaţi să pună stăpânire pe gândirea voastră. Majoritatea oamenilor folosesc teama şi lăcomia împotriva lor. Acesta este punctul de porni­re al ignoranţei. Majoritatea oamenilor îşi trăiesc existenţa într-o permanentă goană după leafă, după mărirea salariu­lui, după o slujbă sigură tocmai din pricina acestor senti­mente de dorinţă şi teamă; ei nu se întreabă realmente înco­tro îi poartă aceste gânduri stăpânite de sentimente. Pentru asta, ar fi potrivită imaginea unui măgăruş care trage o căru­ţă atâta vreme cât stăpânul său îi trece pe la nas un morcov. Stăpânul măgăruşului ajunge unde vrea, în schimb animalul aleargă mereu după o iluzie. Mâine va fi încă un morcov pen­tru măgăruş.”

„Vrei să spui că atunci când mă gândesc la o mănuşă nouă de baseball, la bomboane şi la jucării, toate acestea sunt echi­valentul morcovului pentru măgăruş?”, întrebă Mike.

„Mda. Şi pe măsură ce creşteţi jucăriile devin tot mai costisitoare. O maşină nouă, o ambarcaţiune şi o casă mai mare pentru a-i impresiona pe prieteni”, spuse tatăl cel bogat zâmbind. „Frica te împinge de la spate, iar dorinţa te ademe­neşte către stânci şi acolo te aşteaptă capcana.”

„Şi atunci, care e răspunsul?”, întrebă Mike.

„Ignoranţa este cea care intensifică teama şi dorinţa. De aceea unii oameni bogaţi, cu mulţi bani, se tem din ce în ce mai mult pe măsură ce se îmbogăţesc. Banii sunt morcovul lor, iluzia. Dacă măgăruşul ar putea avea o perspectivă de ansamblu, s-ar gândi mai mult dacă să se ţină sau nu după morcov.”

Tatăl cel bogat continuă argumentarea faptului că viaţa oamenilor este o luptă între ignoranţă şi iluminare.

El ne-a spus că în momentul în care o persoană nu mai caută să aibă cât mai multe informaţii despre sine, nu mai încearcă să se cunoască, se instalează ignoranţa. Această lup­tă este o decizie clipă de clipă - a învăţa să deschizi sau să închizi mintea cuiva.

„Uitaţi ce e, şcoala este extrem de importantă. Mergeţi la şcoală pentru a învăţa o profesie sau o meserie şi pentru a contribui la bunul mers al societăţii. Oricine are nevoie de profesori, doctori, mecanici, artişti, bucătari, oameni de afa­ceri, ofiţeri de poliţie, pompieri, soldaţi. Şcoala îi formează astfel încât societatea noastră să înflorească şi să prospere”, spuse tatăl cel bogat. „Din păcate, pentru cei mai mulţi oameni, şcoala este sfârşitul, şi nu începutul.”

S-a aşternut o lungă tăcere. Tatăl cel bogat zâmbea. N-am înţeles pe loc tot ce mi-a spus în ziua aceea. Dar, aşa cum se întâmplă cu marii profesori, cuvintele lui au continuat să mă călăuzească ani de zile, chiar multă vreme după ce el n-a mai fost. Şi mă însoţesc şi acum.

„Am fost puţin cam crud astăzi”, spuse tatăl cel bogat. „Dar am avut un motiv pentru asta. Am vrut să nu uitaţi niciodată această discuţie. Să vă gândiţi mereu la dna Martin. Să vă gândiţi mereu la măgăruş. Să nu uitaţi niciodată că aceste două mari sentimente, teama şi dorinţa, vă pot împin­ge în cea mai mare capcană a vieţii, dacă nu veţi conştientiza că ele deţin controlul asupra gândirii voastre. Crud este să vă petreceţi viaţa trăind în frică, fără a vă explora visele până la capăt. Să munciţi din greu pentru bani, crezând că banii pot să vă procure acele lucruri care vă vor aduce fericirea este tot o formă de cruzime. Să vă treziţi în toiul nopţii speriaţi că nu aveţi cu ce să vă plătiţi facturile este o cale îngrozitoare de a trăi. Să trăiţi o existenţă în care leafa pe care o câştigaţi să aibă ultimul cuvânt nu este o viaţă adevărată. A crede că o slujbă îţi poate da sentimentul de siguranţă înseamnă a te minţi sin­gur. Acesta este un lucru crud şi aceasta este capcana pe care aş vrea s-o evitaţi pe cât se poate. Am văzut cum banii pun stăpânire pe vieţile oamenilor. Nu acceptaţi să vi se întâmple una ca asta. Nu lăsaţi ca banii să vă conducă destinul.”

Sub masa noastră s-a rostogolit o minge. Tatăl cel bogat a ridicat-o şi a aruncat-o înapoi.

„Dar ce legătură are ignoranţa cu lăcomia şi teama?”, am întrebat.

„Ignoranţa în privinţa banilor este cea care duce la atâta lăcomie şi la atâta teamă”, spuse tatăl cel bogat. „Să vă dau câteva exemple. Un doctor care doreşte mai mulţi bani pen­tru bunăstarea familiei sale măreşte onorariul consultaţiei. Mărindu-1, face ca preţul îngrijirilor medicale să crească pentru toată lumea. Asta îi afectează cel mai tare pe oamenii să­raci, care în general au o sănătate mai precară decât cei cu bani.

Pentru că doctorii îşi măresc onorariul, şi-1 măresc şi avo­caţii. Când onorariul avocaţilor creşte, profesorii de şcoală doresc o mărire de leafă, care duce la creşterea impozitelor noastre ş.a.m.d. Curând, se va crea o prăpastie atât de mare între cei bogaţi şi cei săraci, încât va izbucni haosul şi o altă civilizaţie importantă se va prăbuşi. Marile civilizaţii s-au prăbuşit atunci când diferenţa dintre cei care aveau şi cei care nu aveau a devenit prea mare. America se află pe acelaşi drum, dovedind încă o dată că istoria se repetă, pentru că nu învăţăm nimic din istorie. Noi doar memorăm datele istorice şi numele, dar nu şi lecţiile pe care istoria ni le dă.”

„Dar nu e normal ca preţurile să crească?”, am întrebat eu.

„Nu. Nu şi într-o societate educată, bine condusă de gu­vern. Preţurile ar trebui chiar să scadă. Sigur că adesea acest lucru e valabil doar în teorie. Preţurile cresc din pricina lăco­miei şi a fricii la care se ajunge din ignoranţă. Daca în şcoli s-ar învăţa despre bani, aceştia ar fi mai mulţi şi preţurile ar scădea, dar şcolile se concentrează să-i înveţe pe oameni doar să muncească pentru bani şi nu cum să canalizeze pu­terea banilor.”

„Dar nu există şi şcoli speciale de afaceri?”, întrebă Mike. „Nu îmi sugerai tu să merg la o şcoală de afaceri ca să îmi iau masteratul?”

„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Dar mult prea adesea şcolile de afaceri formează doar angajaţi, care nu sunt altceva decât nişte contabili mai sofisticaţi. Şi ferească Dumnezeu să preia o afacere asemenea contabili mărginiţi. Ei nu fac altceva decât să analizeze cifrele, să concedieze din angajaţi şi să omoare afacerea. Ştiu asta pentru că am avut şi eu de-a face cu ei. Se gândesc cum să reducă mai bine costurile, să crească preţu­rile, ceea ce duce la şi mai multe probleme. Sigur că e bine să ţii socoteala. Măcar de-ar şti asta cât mai mulţi oameni, dar nu este totul. Trebuie o privire de ansamblu”, adăugă furios tatăl cel bogat.

„Şi există vreun răspuns?”, întrebă Mike.

„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Învăţaţi să vă folosiţi senti­mentele pentru a gândi şi nu gândiţi cu sentimentele. Când aţi reuşit, băieţi, să vă stăpâniţi sentimentele, acceptând să munciţi pe gratis mai întâi, mi-am dat seama că aveţi speran­ţe. După care v-aţi lăsat iarăşi pradă sentimentelor atunci când v-am ispitit cu mai mulţi bani. Dar până la urmă, aţi în­văţat să gândiţi, în ciuda încărcăturii emoţionale. Acesta este primul pas.”

„De ce este atât de important acest pas?”, am întrebat.

„Asta trebuie să descoperiţi singuri. Dacă vreţi să învăţaţi asta, băieţi, vă voi duce pe un drum spinos într-un loc pe care aproape toată lumea îl evită. Vă voi duce în acel loc de care se teme aproape toată lumea. Dacă veţi merge alături de mine, veţi renunţa la ideea de a munci pentru bani şi veţi învăţa în schimb să puneţi banii să muncească pentru voi.”

„Şi cu ce o să ne alegem dacă mergem cu dv., sau dacă acceptăm să învăţăm de la dv.? Cu ce o să ne alegem?”, l-am întrebat.

„Cu ceea ce s-a ales şi iepuraşul”, spuse tatăl cel bogat. „Veţi scăpa de Sperietoare.”

„Dar oare există un asemenea drum?”, am întrebat.

„Da”, spuse tatăl cel bogat. „Este drumul spinilor, care sunt temerile şi lăcomia noastră. Trecând peste frică, înfruntând lăcomia, slăbiciunile şi nevoile noastre, aceasta este ca­lea de scăpare. Iar scăparea vine prin gândire, alegându-ne gândurile.”

„Să ne alegem gândurile?”, întrebă Mike uluit.

„Da. Să alegem lucrurile pe care le gândim, şi nu să re­acţionăm la sentimentele noastre. În loc de asta, oamenii se scoală pur şi simplu şi merg la muncă pentru a-şi rezolva problemele. Teama că nu vor avea bani cu care să-şi plătească facturile îi sperie. Gândirea presupune un timp în care să îţi pui întrebări. Ceva de genul: «Oare a munci din greu este cea mai bună soluţie la această problemă?» Majoritatea oameni­lor sunt atât de îngroziţi, încât nu sunt în stare să-şi mărturi­sească acest adevăr — că teama este cea care îi controlează — şi nu mai pot să gândească, în schimb dau fuga repede pe uşă. Comanda este la Sperietoare. Asta înţeleg eu prin a-ţi alege gândurile.”

„Şi cum să facem asta?”, a întrebat Mike.

„Tocmai asta am să vă învăţ eu. Să puteţi alege dintre gândurile voastre şi să nu aveţi reacţii impulsive, cum ar fi datul pe gât al cafelei dimineaţa şi alergatul repede pe uşă.

Nu uitaţi ce v-am spus mai înainte: o slujbă este doar o soluţie pe termen scurt pentru o problemă pe termen lung. Majoritatea oamenilor au în gând o singură problemă şi aceea este pe termen scurt: facturile de la sfârşit de lună, Sperietoa­rea. În acel moment, banii deţin controlul asupra vieţii lor. Sau mai degrabă teama şi ignoranţa în privinţa banilor. Astfel încât ei fac aşa cum au făcut şi părinţii lor, se trezesc în fiecare dimineaţă şi se duc la muncă pentru bani. Eu nu mai apucă să se întrebe: «Există oare şi altă soluţie?» Sentimente­le le controlează gândirea şi nu mai gândesc cu capul.”

„Poţi să-mi spui care este diferenţa dintre o gândire emo­ţională şi una cu capul?”, întrebă Mike.

„Sigur că da. Mereu aud asta”, spuse tatăl cel bogat. „Me­reu aud ceva de genul «Păi, toată lumea trebuie să munceas­că» sau «Cei bogaţi sunt escroci cu toţii» sau «Am să-mi iau altă slujbă. Merit o mărire de leafă. Nu se poate să mă trataţi aşa» sau «îmi place slujba asta pentru că este una sigură», în loc să spună «Oare îmi scapă mie ceva?». Ultima întrebare duce la o blocare a gândirii emoţionale şi îţi dă ocazia să gândeşti limpede.”

Trebuie să recunosc că era o lecţie importantă, şi anume să-ţi dai seama când cineva vorbeşte emoţional sau raţional. Era o lecţie care mi-a fost de folos tot restul vieţii, mai ales atunci când la rândul meu am vorbit mânat de o reacţie emo­ţională, şi nu de o gândire limpede.

La întoarcerea spre magazin, tatăl cel bogat ne-a explicat că oamenii bogaţi chiar „fac bani”, nu muncesc pentru ei. El ne-a mai spus că atunci când Mike şi cu mine am făcut mone­dele acelea din plumb crezând că astfel facem bani eram foar­te aproape de felul de a gândi al celor bogaţi. Singura pro­blemă e că era ilegal ceea ce făcusem noi. Pentru stat şi bănci este legal, dar nu şi pentru noi. El ne-a explicat că pentru a face bani există căi legale şi căi ilegale.

Tatăl cel bogat a continuat prin a ne explica că oamenii bogaţi ştiu că banii sunt doar o iluzie, exact ca în povestea cu morcovul pentru măgăruş. Doar din cauza fricii şi a lăcomiei iluzia banilor reuşeşte să funcţioneze pentru miliarde de oameni, care-şi imaginează că banii sunt ceva real. Banii sunt o născocire. Doar din cauza iluziei încrederii şi a ignoranţei maselor acest castel din cărţi de joc nu s-a prăbuşit încă. „De fapt”, spuse el, „din multe puncte de vedere, morcovul măgăruşului e chiar mai valoros decât banii.”

El ne-a povestit despre faptul că aurul e standardul valo­rii banilor în America şi că orice bancnotă este un bon de va­loare acoperit în argint. Era preocupat de zvonul potrivit căruia într-o bună zi nu va mai exista standard în aur şi că dolarii noştri nu vor mai fi bonuri de valoare acoperite în argint.

„Când se va întâmpla asta, băieţi, o să fie o nenorocire. Cei săraci, cei din pătura de mijloc şi cei fără carte îşi vor distru­ge existenţa pur şi simplu pentru că vor continua să creadă că banii sunt ceva real şi că firmele la care lucrează sau statul vor avea în continuare grijă de ei.”

De fapt, noi n-am înţeles ce a spus el atunci, dar de-a lun­gul anilor totul a devenit mult mai logic.

Văzând ceea ce pierd alţii

Când s-a urcat înapoi în camioneta lui, chiar în faţa ma­gazinului, ne-a spus: „Continuaţi să munciţi, băieţi, şi cu cât veţi uita mai curând de plată, cu atât vă va fi mai uşor în viaţa adultă. Folosiţi-vă munca, munciţi pe gratis şi curând veţi găsi soluţii pentru a face mult mai mulţi bani decât aş putea eu să vă dau vreodată. Veţi percepe lucruri pe care alţii nu le pot vedea. Ocaziile sunt chiar sub ochii voştri. Majoritatea oamenilor nu văd niciodată aceste ocazii, pentru că de fapt caută bani şi siguranţă şi cu atât se şi aleg. Din momentul în care veţi observa din prima clipă o ocazie, le veţi observa şi pe toate celelalte tot restul vieţii. Când veţi reuşi asta, am să vă mai învăţ şi altceva. Astfel veţi evita una dintre cele mai mari capcane ale vieţii şi nu veţi mai avea de-a face absolut niciodată cu Sperietoarea.”

Mike şi cu mine ne-am luat lucrurile din magazin şi i-am făcut cu mâna d-nei Martin. Ne-am întors în parc la aceeaşi masă de picnic şi am mai petrecut câteva ore gândindu-ne şi stând de vorbă.

Următoarea săptămână la şcoală am petrecut-o gândind şi stând de vorbă. Vreme de două săptămâni am continuat să re­flectăm, să stăm de vorbă şi să muncim pe gratis.

După cea de-a doua sâmbătă, mi-am luat din nou rămas bun de la d-na Martin privind cu jind la albumele cu benzi desenate. Cel mai greu îmi era că nu mai câştigam în fiecare sâmbătă cei 30 de cenţi pentru a-mi cumpăra benzi desenate. Dintr-odată, în vreme ce d-na Martin ne spunea la revedere mie şi lui Mike, am observat că ea făcea ceva ce nu observa­sem până atunci. Vreau să spun că văzusem, dar nu luasem în seamă.

D-na Martin tăia coperta albumului de benzi desenate pe din două. Păstra doar jumătate din copertă şi restul îl arunca într-o cutie mare de carton maroniu. Când am întrebat-o ce face cu cărţile acelea de benzi desenate, mi-a spus: „Le arunc. Îi dau distribuitorului de benzi desenate doar o jumătate din copertă, ca să ştie ce marfă mi-a adus deja. Trebuie să vină cam peste o oră.”

Mike şi cu mine am aşteptat tot acest timp. De îndată ce a venit distribuitorul, am întrebat dacă nu ne dă nouă benzile desenate. La care el ne-a spus: „Puteţi să le luaţi, dacă lucraţi pentru acest magazin şi dacă nu le revindeţi.”

Parteneriatul nostru renăscuse. Mama lui Mike avea o ca­meră în plus la subsol, pe care nu o folosea nimeni. Am făcut ordine şi am pus acolo sutele de benzi desenate. În curând, biblioteca noastră de benzi desenate a fost deschisă publicu­lui. Am angajat-o pe sora mai mică a lui Mike ca bibliotecară, pentru că îi plăcea să înveţe. Ea lua de la fiecare copil 10 cenţi pentru accesul în bibliotecă, aceasta fiind deschisă între 2:30 şi 4:30 după-amiaza în fiecare zi de şcoală. Clienţii, copiii din cartier adică, puteau citi câte benzi desenate doreau în cele două ore pe care le aveau la dispoziţie. Era un adevărat chili­pir pentru ei, având în vedere că fiecare album costa 10 cenţi, căci puteau citi patru sau cinci în două ore.

Sora lui Mike îi verifica pe copii la plecare, ca să se asi­gure că nu iau cu împrumut vreun album. De asemenea, ea nota într-un registru câţi copii veneau zilnic, cine erau aceştia şi ce comentarii făceau. Mike şi cu mine am strâns cam 9,50 dolari pe săptămână în următoarele trei luni. I-am plătit su­rorii lui un dolar pe săptămână şi i-am dat voie să citească benzile pe gratis, ceea ce făcea rareori, pentru că ea învăţa mereu.

Mike şi cu mine ne-am ţinut de cuvânt, muncind în con­tinuare la magazin în fiecare sâmbătă şi adunând benzile desenate din diverse prăvălii. Ne-am ţinut de cuvânt şi faţă de distribuitor, pentru că nu am vândut cărţile. Când se ferfe­niţeau prea tare, le ardeam. Am încercat să deschidem o filială, dar din păcate n-am mai găsit pe nimeni atât de conştiin­cios şi în care să avem atâta încredere ca în sora lui Mike.

De la o vârstă foarte fragedă am descoperit cât de greu e să găseşti un personal de calitate.

La trei luni după ce deschiseserăm biblioteca, în încăpere s-a încins o bătaie. Nişte derbedei din alt cartier intraseră cu forţa şi începuseră scandalul. Tatăl lui Mike ne-a spus să în­cheiem cu afacerea asta, aşa încât povestea cu benzile dese­nate a trebuit încheiată şi n-am mai lucrat sâmbătă la maga­zin. Oricum, tatăl cel bogat era foarte încântat, pentru că aveam alte lucruri noi de învăţat. Era fericit pentru că învă­ţasem atât de bine prima lecţie. Învăţasem să punem banii să muncească pentru noi. Nefiind plătiţi pentru munca noastră de la magazin, a trebuit să ne folosim imaginaţia pentru a găsi o soluţie de a face bani. Punându-ne pe picioare propria afacere, biblioteca de benzi desenate, am reuşit să deţinem controlul asupra finanţelor noastre şi să nu mai depindem de patron. Lucrul cel mai bun a fost că din această afacere ieşeau bani chiar şi atunci când nu eram prezenţi la faţa locului. Banii au muncit pentru noi.

În loc să ne plătească, tatăl cel bogat ne dăduse mult mai mult.

CAPITOLUL 3

LECŢIA 2

⇐ Предыдущая1234567Следующая ⇒

Поделиться: