Traducere: Irina-Margareta Nistor

Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2000

216 p.; 20 cm (Cărţi cheie; 18)

ISBN 973-8120-21-7

I. Nistor, Irina-Margareta (trad.)

159.923.2

Coperta colecţiei de DAN PERJOVSCHI

Coperta de DAN STANCIU

Robert T. Kiyosaki with Sharon L. Lechter

RICH DAD, POOR DAD

Copyright © 1997, 1998 by Robert T. Kiyosaki and Sharon L. Lechter

Published by Warner Books in association with CASHFLOW Technologies, Inc.

© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2000,

pentru prezenta versiune în limba română

ISBN 973-8120-21-7

Această carte este dedicată părinţilor de pretutindeni, pentru că ei sunt cei mai importanţi profesori ai unui copil.

Mulţumiri

Cum poţi spune cuiva „mulţumesc” atunci când trebuie să mulţumeşti atâtor oameni? Categoric, această carte li se datorează celor doi taţi ai mei care au fost pentru mine nişte modele puternice, precum şi mamei mele, care m-a învăţat să iubesc şi să fiu bun.

Şi totuşi printre persoanele direct răspunzătoare de faptul că această carte a devenit realitate se numără soţia mea Kim, alături de care existenţa mea s-a împlinit. Kim este partenera mea în căsnicie, în afaceri şi în viaţă. Fără ea aş fi pierdut. Îi mulţumesc părinţilor lui Kim, Winnie şi Bill Meyer, pentru că au crescut o fiică minunată. Îi mulţumesc lui Sharon Lechter, pentru că a adunat fragmentele acestei cărţi înregistrate în computer şi le-a pus cap la cap. Soţului lui Sharon, Mike, pentru faptul că este un minunat avocat al proprietăţii inte­lectuale, şi copiilor lor, Phillip, Shelly şi Rick, pentru partici­parea şi colaborarea lor. Îi mulţumesc lui Keith Cunningham, pentru înţelepciunea financiară şi ideile pe care mi le-a dat; lui Larry şi Lisei Clark, pentru că mi-au dăruit prietenia lor şi m-au încurajat mereu; lui Rolf Parta, pentru geniul său tehnic; Annei Nevin, lui Bobby DePorter şi lui Joe Chapon, pentru noi perspective asupra subiectului; lui DC şi lui John Harrison, lui Jannie Tay, lui Sandy Khoo, lui Richard şi Veronicăi Tan, lui Peter Johnston şi lui Suzi Dafnis, lui Jacqueline Seow, Nyhl Henson, Michael şi Monette Hamlin, lui Edwin şi Camilla Khoo, lui K. C. See şi Jessica See, pentru sprijinul profesional; lui Kevin şi Sarei de la InSync, pentru strălucita grafică; lui John şi Shari Burley, lui Bill şi Cindy Shopoff, lui Van Tharp, Dianei Kennedy, lui C. W. Allen, Marilu Deignan, Kim Arries şi Tom Weisenborn, pentru înţelepciunea lor financiară; lui Sam Georges, Anthony Robbins, Enid Vien, Lawrence şi Jayne Taylor-West, lui Alan Wright, lui Zig Ziglar pentru limpezimea minţii lor; lui J. W. Wilson, lui Marty Weber, Randy Craft, Don Mueller, Brad Walker, Blair şi Eileen Singer, lui Wayne şi Lynn Morgan, lui Mimi Brennan, Jerome Summers, dr. Peter Powers, Will Hepburn, dr. Enrique Teuscher, dr. Robert Marin, Betty Oyster, Julie Belden, Jamie Danforth, Cherie Clark, Rick Merica, Joia Jitahide, Jeff Bassett, dr. Tom Burns şi lui Bill Galvin, pentru că mi-au fost nişte prieteni minunaţi şi mi-au susţinut proiectele; Cen­trului Managerilor şi zecilor de mii de absolvenţi ai cursuri­lor „Tu şi banii” şi ai Şcolii de afaceri pentru întreprinzători; şi lui Frank Crerie, Clint Miller, Thomas Allen şi lui Norman Long, pentru că mi-au fost nişte extraordinari parteneri de afaceri.

Robert T. Kiyosaki

INTRODUCERE

Există o cerinţă

Oare şcoala îi pregăteşte pe copii pentru lumea reală? „În­vaţă cu sârguinţă, ia note mari şi vei găsi o slujbă bine plătită, cu tot felul de avantaje”, obişnuiau să spună părinţii mei. Scopul lor în viaţă era să ne asigure o facultate surorii mele mai mari şi mie, astfel încât noi să avem cele mai mari şanse de reuşită în viaţă. Când, în sfârşit, mi-am luat diploma în 1976 - absolvind strălucit, printre primii din promoţia mea, Universitatea de Stat din Florida, secţia contabilitate - părinţii mei îşi atinseseră scopul. Era încununarea reuşitei vieţii lor. Conform „Planului Principal”, am fost angajată de o importantă firmă de contabilitate, dintre acele cu „opt ze­rouri”, şi credeam că mă aşteaptă o lungă carieră şi o pensio­nare la o vârstă nu prea înaintată.

Soţul meu, Michael, a urmat o cale similară. Amândoi proveneam din familii care munceau din greu, dispunând de mijloace modeste, dar cu o puternică etică a muncii. Şi Michael a absolvit strălucit, ba chiar de două ori: mai întâi in­gineria şi apoi dreptul. A fost recrutat deîndată de o prestigioasă firmă de avocatură din Washington D.C., specializată în drept de brevetare. Viitorul său părea extrem de luminos, drumul carierei bine definit şi pensionarea timpurie garan­tată.

Deşi am avut succese în carierele noastre, lucrurile nu au mers cum ne aşteptam. Amândoi am schimbat mai multe posturi - de fiecare dată pentru că aşa era mai bine -, dar fără a se întrezări vreo posibilitate de pensionare. Fondul de pensii nu creştea decât prin contribuţiile personale.

Michael şi cu mine avem o căsnicie minunată, cu trei copii grozavi. Când scriu aceste rânduri, doi dintre ei sunt la facultate, iar cel de-al treilea abia începe liceul. Am cheltuit o ave­re ca să ne asigurăm că urmează cele mai bune şcoli.

Într-o zi, în 1996, unul dintre copiii mei a venit acasă dez­iluzionat de şcoală. Era plictisit şi se săturase să înveţe. „De ce trebuie să petrec atâta vreme studiind materii care nu îmi vor fi niciodată cu adevărat de folos în viaţă?” - a protestat el.

Fără să mă gândesc, i-am răspuns: „Pentru că dacă nu iei note mari nu poţi merge la facultate.”

„Indiferent dacă fac sau nu o facultate”, mi-a răspuns el, „eu tot voi fi bogat.”

„Dacă nu termini o facultate n-o să ai o slujbă bună”, i-am răspuns uşor panicată şi îngrijorată, ca orice mamă. „Şi dacă nu vei avea o slujbă bună, cum crezi că ai putea să te îmbogăţeşti?”

Fiul meu mi-a zâmbit superior şi a dat uşor din cap oare­cum plictisit. Mai purtaserăm de multe ori această discuţie. S-a strâmbat şi şi-a dat ochii peste cap. Din nou cuvintele mele materne pline de înţelepciune se izbeau de un zid. Nici măcar nu le auzea.

Deşi deştept şi plin de voinţă, el a fost întotdeauna politi­cos şi respectuos.

„Mămico”, a început el. Urma să mi se ţină mie o predică. „Adaptează-te vremurilor! Priveşte în jurul tău; oamenii cei mai bogaţi nu s-au îmbogăţit datorită studiilor lor. Uită-te la Michael Jordan şi la Madonna. Până şi Bill Gates, care nu a fost primit la Harvard, a înfiinţat Microsoft; acum este cel mai bogat om din America şi nu are decât treizeci şi ceva de ani. Un jucător de baseball poate câştiga până la 4 milioane de dolari pe an, chiar dacă a fost clasat drept «arierat mintal».”

Între noi s-a aşternut o lungă tăcere. Mi-am dat seama dintr-odată că de fapt îl sfătuisem pe fiul meu exact ceea ce mă sfătuiseră la rândul lor părinţii mei. Lumea din jur s-a schimbat, dar sfatul a rămas acelaşi.

O educaţie solidă şi notele mari nu mai asigură reuşita, însă parcă nimeni nu observă asta, în afară de copiii noştri.

„Mămico”, a continuat el, „nu vreau să muncesc la fel de mult ca tine şi ca tata. Voi câştigaţi o grămadă de bani şi trăim într-o casă enormă plină de jucării. Dacă-ţi voi asculta sfatul, voi sfârşi ca voi, muncind tot mai din greu doar pentru a plăti şi mai multe impozite şi pentru a mă afunda în datorii. Nu mai există slujbe sigure; ştiu totul despre restructurări şi rentabilizare. Mai ştiu că absolvenţii de facultate câştiga as­tăzi mai puţin decât câştigaţi voi atunci când aţi terminat şcoala. Uită-te şi tu la doctori. Nu mai câştigă nici pe departe ca altă dată. Ştiu că nu mă pot bizui pe Asigurările Sociale sau pe pensiile garantate de companii. Trebuie să găsesc noi soluţii.”

Avea dreptate. Îi trebuiau noi soluţii, ca şi mie de altfel. Sfatul părinţilor mei poate că era valabil pentru cei născuţi înainte de 1945, dar putea deveni dezastruos pentru cei ca noi, născuţi într-o lume care se schimbă extrem de rapid. Nu le mai pot spune pur şi simplu copiilor mei: „Mergeţi la şcoa­lă, luaţi note mari şi căutaţi-vă o slujbă sigură.”

Ştiu că trebuie să găsesc noi căi pentru a-mi călăuzi copiii în privinţa studiilor.

Ca mamă, dar şi ca specialist contabil, am fost întotdeau­na preocupată de lipsa educaţiei financiare. Mulţi dintre ti­nerii de astăzi au cărţi de credit încă înainte de a ajunge la liceu, dar nu li s-a ţinut niciodată un curs despre bani sau despre felul în care ar putea să-i investească, ca să nu mai vorbim despre cum funcţionează dobânda la cărţile de credit. Fără să aibă noţiuni financiare şi fără să ştie cum funcţionea­ză banii, ei nu sunt pregătiţi să înfrunte lumea ce-i aşteaptă, o lume care accentuează consumul, şi nu economiile.

Când băiatul meu cel mare, fiind încă student în anul întâi la facultate, s-a îndatorat fără speranţe cu cărţile lui de credit, nu numai că l-am ajutat să-şi distrugă aceste carduri deveni­te fără valoare, dar am căutat şi un program care să mă ajute să îmi educ copiii în privinţa problemelor financiare.

Anul trecut, soţul meu m-a sunat într-o zi de la birou. „Se află la mine o persoană pe care ar trebui să o cunoşti”, mi-a spus el. „Se numeşte Robert Kiyosaki. Este om de afaceri şi investitor şi tocmai ne solicită un brevet pentru un produs educaţional. Cred că este exact ceea ce căutai demult.”

Exact ceea ce căutam

Soţul meu, Mike, a fost atât de impresionat de proiectul „circuitul banilor”, noul produs educaţional dezvoltat de Robert Kiyosaki, încât a aranjat să participăm amândoi la o tes­tare a prototipului. Fiind vorba de un joc educaţional, am în­trebat-o şi pe fiica mea de 19 ani, care era în primul an la uni­versitatea locală, dacă nu vrea să participe, şi ea a fost de acord.

La acest test au participat vreo cincisprezece persoane, care erau împărţite în trei grupuri.

Mike avusese dreptate. Era exact produsul educaţional pe care îl căutam. Avea ceva specific: arăta ca o tablă de Monopoly cu un enorm şobolan arătos în mijloc. Dar spre deose­bire de Monopoly, erau două trasee: unul în interior şi unul în exterior. Miza jocului era să scapi de pe traseul interior - ceea ce Robert numea Cursa Şobolanului - şi să ajungi la pista exterioară sau la „pista rapidă”. Robert susţinea că pis­ta rapidă simulează comportamentul oamenilor bogaţi în viaţa reală.

După care Robert ne-a explicat „Cursa Şobolanului”.

„Dacă veţi analiza atent viaţa unei persoane de formaţie medie foarte muncitoare, veţi întâlni o pistă similară. Copilul se naşte şi merge la şcoală. Părinţii sunt mândri şi încântaţi de­oarece copilul excelează luând note bune şi foarte bune şi este primit la facultate. Copilul termină studiile şi, eventual, şi le perfecţionează, după care acţionează conform programului dinainte stabilit: îşi caută o slujbă sigură sau o profesie. Co­pilul găseşte această slujbă, eventual ca doctor sau avocat, in­tră în armată ori lucrează pentru guvern. În general, copilul începe să facă apoi bani, are tot mai multe carduri şi încep cumpărăturile, în cazul în care nu au început chiar mai îna­inte.

Având bani de risipit, copilul merge în acele locuri la care visează şi ceilalţi tineri, cunoaşte alţi oameni, îşi fixează întâlniri şi uneori se căsătoreşte. Viaţa este minunată, pentru că acum şi bărbaţii şi femeile lucrează. Două venituri sunt o binecuvântare. Cu toţii simt că au reuşit, îi aşteaptă un viitor strălucit, se hotărăsc să cumpere o casă, o maşină, un televi­zor, pleacă în vacanţă şi fac copii. Fericirea vine grămadă. Nevoia de bani gheaţă este enormă. Fericitul cuplu hotărăşte că profesia este de o importanţă vitală, în consecinţă mun­cesc tot mai mult, urmărind avansări şi măriri de leafă. Leafa se măreşte şi mai apare un copil şi nevoia de o casă mai mare. Ei muncesc şi mai mult, devin nişte angajaţi şi mai buni şi mai implicaţi. Se reîntorc pe băncile şcolii ca să se specialize­ze pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Eventual, îşi mai iau o slujbă. Veniturile cresc, dar şi impozitele, inclusiv pe proprie­tăţi, respectiv pe terenul casei celei noi şi mari. Cresc contri­buţiile la Asigurările Sociale şi toate celelalte. Iau lefuri tot mai mari şi se întreabă pe ce se duc banii. Se înscriu la fondu­rile mutuale şi cumpără alimente cu cartea de credit. Copiii fac între timp 5 sau 6 ani şi părinţii încep să strângă bani pen­tru facultatea lor, dar şi pentru pensie.

Fericitul cuplu născut în urmă cu treizeci şi cinci de ani este prins acum în Cursa Şobolanului pentru tot restul vieţii lui active. Cei doi muncesc pentru proprietarii companiei, pentru guvern - prin plata taxelor şi pentru bănci - plătind ipoteci sau cărţile de credit.

După care îşi sfătuiesc propriii copii «să înveţe temeinic, să ia note mari şi să-şi găsească o slujbă sau o profesie sigu­ră». N-au învăţat nimic despre bani, în schimb alţii au profi­tat de naivitatea lor şi de asta au fost nevoiţi să muncească din greu toată viaţa. Procesul se repetă şi generaţia următoa­re roboteşte la fel. Aceasta este «Cursa Şobolanului»“.

Singura posibilitate de a ieşi din această „Cursă a Şobola­nului” este să îţi dovedeşti competenţa atât în contabilitate cât şi în investiţii, categoric, două dintre cele mai greu de stăpânit dintre materiile dificile. În calitate de expert contabil care a lucrat cândva la o mare firmă cu o cifră de afaceri cu opt zerouri, m-am mirat să constat că Robert reuşise să facă amuzante şi palpitante aceste două materii. Procesul era atât de bine mascat, încât atunci când încercam cu sârguinţă să ieşim din „Cursa Şobolanului” uitam rapid că de fapt învă­ţam ceva.

Testarea produsului s-a transformat pe nesimţite într-o după-amiază amuzantă cu fiica mea, discutând despre lu­cruri pe care nu le abordasem niciodată. Fiind contabilă de formaţie, nu mi se părea complicat un joc care presupunea o declaraţie de venit şi un bilanţ. De aceea am avut timp să o ajut pe fiica mea ca şi pe ceilalţi jucători de la masa mea, lămurindu-le conceptele pe care nu le înţelegeau. Am fost prima persoană - şi singura din întreg grupul de testare - care a reuşit să iasă din „Cursa Şobolanului” în acea zi. Am scăpat în 50 de minute, deşi jocul a durat aproape trei ore. La masa mea se mai aflau un bancher, un om de afaceri şi un informatician. M-a tulburat să constat cât de puţin ştiau aceşti oameni despre contabilitate sau investiţii, lucruri atât de importante în viaţa lor. M-am întrebat cum de s-au descurcat în rezolvarea propriilor probleme financiare întâlnite în viaţa reală. Puteam înţelege de ce fetiţa mea de 19 ani nu pricepea, dar ceilalţi erau adulţi, aveau de cel puţin două ori vârsta ei.

După ce am ieşit din „Cursa Şobolanului”, i-am urmărit vreme de două ore pe fiica mea şi pe aceste persoane cu şcoală, adulţi bogaţi, cum dădeau cu zarul şi îşi mutau pio­nii. Deşi mă bucuram că învăţau cu toţii atât de mult, mă de­ranja totuşi ideea că nişte adulţi nu cunoşteau noţiunile de bază ale contabilităţii şi investiţiilor. Le era greu să stabileas­că relaţia dintre declaraţia de venit şi bilanţ. Pe măsură ce cumpărau şi vindeau bunuri, îşi aminteau cu greu de faptul că fiecare tranzacţie putea avea un oarecare impact asupra circuitului financiar lunar. M-am întrebat câte milioane de oameni care se zbat din punct de vedere financiar doar pen­tru că nu cunosc aceste lucruri or fi pe lumea asta.

Slavă Domnului că se amuzau şi erau preocupaţi de do­rinţa de a câştiga partida, mi-am spus în sinea mea. După ce Robert a încheiat concursul, ne-a acordat 15 minute în care să discutăm şi să criticăm „Circuitul banilor” între noi.

Omul de afaceri de la masa mea nu era deloc mulţumit. Nu i-a plăcut jocul. „N-am nevoie să ştiu toate astea”, a spus el răspicat. „Pentru asta angajez contabili, bancheri şi avo­caţi, tocmai ca să îmi explice cum stau lucrurile.”

Richard i-a replicat: „N-aţi observat niciodată faptul că nu sunt prea mulţi contabili bogaţi? Ca, de altfel, nici bancheri, avocaţi ori agenţi de Bursă sau imobiliari. Ei ştiu foarte multe lucruri şi în multe privinţe sunt oameni deştepţi, dar majori­tatea nu sunt bogaţi. Cum şcolile noastre nu-i învaţă pe oameni ceea ce ştiu cei bogaţi, ar fi bine să primim sfaturi din partea acestora din urmă. Într-o bună zi, în vreme ce mergeţi pe şosea, vă puteţi bloca în trafic, străduindu-vă să ajungeţi la serviciu; când vă veţi uita în dreapta, veţi constata că şi contabilul dv. este prins în acelaşi blocaj de circulaţie. Vă uitaţi în stânga şi îl vedeţi pe bancher. Asta ar trebui să vă spună ceva.”

Informaticianul nu s-a lăsat nici el impresionat de joc: „Pot cumpăra un program care să mă înveţe toate acestea.”

În schimb, bancherul a fost foarte mişcat. „Am învăţat asta la şcoală - adică partea de contabilitate -, dar n-am ştiut niciodată cum s-o aplic în realitate. Acum ştiu. Trebuie să ies din «Cursa Şobolanului».”

Pe mine însă m-au impresionat cel mai mult cuvintele fiicei mele. „M-a amuzat să învăţ toate astea”, a spus ea. „Am aflat o mulţime de lucruri despre felul cum circulă banii şi cum trebuie ei investiţi.”

După care a adăugat: „Acum ştiu că pot să-mi aleg profe­sia doar ţinând seama de munca pe care o voi depune şi nu pentru a fi neapărat una sigură sau de pe urma căreia să am diverse avantaje sau s-o apreciez în funcţie de cât sunt plătită. Dacă voi învăţa ceea ce acest joc îmi explică, voi fi liberă să fac şi să studiez ce-mi doreşte sufletul... şi nu să studiez ceva doar pentru că se caută un anumit tip de pregătire. Dacă voi învăţa asta nu mai trebuie să-mi fac probleme legate de si­guranţa locului de muncă sau de Asigurările Sociale, aşa cum procedează deja majoritatea colegilor mei.”

N-am mai putut să rămân pentru a vorbi cu Robert după ce am terminat jocul, dar am stabilit să ne întâlnim ulterior pentru a discuta pe mai departe proiectul său. Ştiam că vrea să folosească acest joc pentru a-i ajuta şi pe alţii să devină ex­perţi în finanţe şi eram nerăbdătoare să aflu mai multe de­spre planurile lui.

Împreună cu soţul meu am fixat să ne întâlnim la cină cu Robert şi soţia lui în săptămânile imediat următoare. Deşi era prima dată când ne vedeam într-un cadru monden, ne-am simţit ca şi cum ne-am fi ştiut de ani de zile.

Am descoperit că avem foarte multe în comun. Am aco­perit o gamă foarte largă, de la sport la piese de teatru, la res­taurante şi probleme socio-economice. Am vorbit despre lu­mea în schimbare. Am petrecut multă vreme discutând de­spre felul cum majoritatea americanilor au pus foarte puţin deoparte pentru pensie sau chiar n-au pus nimic, dar şi despre starea falimentară a Asigurărilor Sociale şi Medicale. Oare copiilor mei li se va cere să plătească pensionarea celor 75 milioane de copii născuţi în anii '60? Ne întrebam dacă oamenii îşi dau seama cât de riscant este să depindă de un plan de pensii.

Principala grijă a lui Robert era faptul că se crease o pră­pastie din ce în ce mai adâncă între cei care au şi cei care nu au, atât în America, cât şi în întreaga lume. Robert era un autodi­dact care prin munca proprie ajunsese întreprinzător, străbă­tuse toată lumea şi pusese cap la cap diverse investiţii, astfel încât a putut ieşi la pensie la 47 de ani. El a renunţat apoi la pensionare pentru că manifestă aceeaşi îngrijorare pe care o am şi eu în legătură cu copiii mei. El ştie că lumea s-a schimbat, dar sistemul de învăţământ a rămas acelaşi. Robert susţine că aceşti copii ai noştri petrec ani întregi într-un sistem edu­caţional străvechi, studiind materii pe care nu le vor folosi niciodată şi pregătindu-se pentru o lume care nu mai există.

„În prezent, sfatul cel mai periculos care poate fi dat unui copil este «Du-te la şcoală, ia note mari şi caută-ţi o slujbă sigur㻓, îi place lui să spună. „Acesta este un sfat străvechi şi prost. Dacă aţi putea vedea ce se întâmplă în Asia, Europa şi America de Sud, aţi fi la fel de îngrijoraţi ca şi mine.”

El socoteşte că e un sfat prost, „pentru că dacă doreşti un viitor sigur din punct de vedere financiar pentru copilul tău, acest lucru nu se poate obţine după regulile de altă dată. Este mult prea riscant.”

L-am întrebat ce înţelege prin „regulile de altă dată”.

„Cei ca mine au alte reguli decât ale voastre”, a spus el. „Ce se întâmplă atunci când o companie anunţă o reducere de personal?”

„Oamenii sunt concediaţi”, am spus eu, „familiile au de suferit, creşte şomajul.”

„Da. Dar ce se întâmplă cu compania, mai ales dacă este o companie publică pe acţiuni?”

„Preţul acţiunilor creşte de obicei atunci când se anunţă o reducere de personal”, am spus eu. „Piaţa pare încântată atunci când o companie reduce costurile forţei de muncă, fie prin automatizare, fie prin creşterea productivităţii muncii în general.”

„Aşa este”, a spus el. „Şi atunci când preţul acţiunilor creşte, cei ca mine, acţionarii, se îmbogăţesc şi mai mult. Asta înţeleg eu prin alte reguli. Angajaţii pierd; proprietarii şi investitorii câştigă.”

Robert, de fapt, nu numai că descria diferenţa dintre un angajat şi un patron, dar şi pe aceea dintre controlarea pro­priului destin şi încredinţarea lui în mâinile altcuiva.

„Pentru cei mai mulţi oameni însă este greu de înţeles de ce se întâmplă asta”, am zis eu. „Ei pur şi simplu consideră că nu e drept.”

„De aceea mi se pare o prostie să îi spui copilului «Trebuie să ai o educaţie solid㻓, zise el. „Este o prostie să presupui că studiile asigurate de sistemul şcolar îi vor pregăti pe copiii voştri pentru lumea cu care vor trebui să se confrunte după absolvire. Fiecare copil are nevoie de şi mai multă educaţie, de un alt tip de educaţie. Copiii trebuie să cunoască regulile. Alte reguli.”

„Există reguli ale banului după care se ghidează cei bo­gaţi şi există regulile după care se ghidează ceilalţi 95% din populaţie”, a spus el. „Şi cei 95% învaţă aceste reguli acasă şi la şcoală. De aceea este riscant ca în zilele noastre să îi spui copilului doar: «învaţă temeinic şi caută-ţi o slujbă.» Copilul din ziua de azi are nevoie de o educaţie mult mai sofisticată, iar actualul sistem nu este capabil să furnizeze aşa ceva. Nu-mi pasă câte calculatoare pun în sălile de curs sau câţi bani cheltuiesc şcolile. Cum ar putea un sistem de învăţă­mânt să predea o materie pe care n-o cunoaşte?”

Cum poate un părinte să-şi înveţe copiii ceea ce şcoala nu reuşeşte? Cum poate fi predată contabilitatea unui copil? N-o să se plictisească? Şi cum poate fi predată ştiinţa investi­ţiilor atâta vreme cât ca părinte dovediţi exact contrariul, fiind împotriva oricărui risc? În loc să-mi învăţ copiii să acţioneze întotdeauna în limitele siguranţei, am hotărât ca este mai bine să-i învăţ să acţioneze inteligent.

L-am întrebat pe Robert: „Cum poate fi învăţat un copil despre bani şi despre tot ceea ce am discutat noi aici? Cum am putea simplifica sarcina părinţilor, mai ales atâta vreme cât ei înşişi nu înţeleg?”

„Am scris o carte despre asta”, a spus el.

„Unde este?”

„În calculatorul meu. E acolo de ani de zile, în diferite fragmente aşezate la întâmplare. Din când în când, mai adaug câte ceva, dar niciodată nu am fost în stare să pun totul cap la cap. Pe aceasta am început să o scriu după ce cealaltă carte a mea a ajuns un best-seller. Dar pe asta n-am mai terminat-o. E în bucăţele.”

Şi, într-adevăr, era în bucăţele. După ce am citit câteva fragmente împrăştiate, am hotărât că această carte are un merit cert şi trebuie împărtăşită şi altora, mai ales în aceste vremuri schimbătoare. Am acceptat să fim coautori la cartea lui Robert.

L-am întrebat de câte informaţii de ordin financiar crede el că are nevoie un copil. Mi-a răspuns că depinde de copil. El a ştiut de mic că vrea să fie bogat şi a avut noroc de un tată bogat şi dispus să îl călăuzească. Educaţia stă la baza reuşitei, a spus Robert. Dar la fel de importantă ca formarea universi­tară este şi cea financiară sau cea legată de comunicare.

Apoi urmează povestea celor doi taţi ai lui Robert, unul bogat şi unul sărac, prin care se explică felul în care s-a for­mat de-a lungul întregii vieţi. Contrastul dintre cei doi taţi furnizează o perspectivă esenţială. Cartea este susţinută cu date precise, editată şi pusă cap la cap de mine. Orice con­tabil care citeşte această carte trebuie să uite de cunoştinţele sale universitare şi să se arate deschis la teoriile prezentate de Robert. Deşi multe dintre ele contravin ideilor fundamen­tale ale principiilor general acceptate de contabilitate, ele fur­nizează totuşi o perspectivă valoroasă referitoare la felul în care îşi analizează hotărârile adevăraţii investitori.

Atunci când, ca părinţi, ne sfătuim copiii: „Du-te la şcoală, învaţă din greu şi ia-ţi o slujbă”, o facem adesea dintr-un obi­cei devenit tradiţional. A fost din totdeauna cel mai bun lucru de făcut. Când l-am cunoscut pe Robert, iniţial, ideile lui m-au speriat. Fiind crescut de doi taţi, a fost învăţat să se zbată pentru două scopuri diferite. Tatăl lui cu şcoală 1-a sfă­tuit să lucreze la o companie. Tatăl lui bogat 1-a sfătuit să fie proprietarul unei companii. Ambele drumuri în viaţă pre­supuneau studii, numai că obiectele de studiu erau complet diferite. Tatăl lui cu şcoală 1-a încurajat pe Robert să fie deştept. Tatăl lui bogat 1-a încurajat pe Robert să înveţe cum să angajeze oameni deştepţi.

Faptul că avea doi taţi a creat multe probleme. Tatăl bun al lui Robert era inspector în învăţământ în Hawaii. Când Robert împlinise 16 ani, ameninţarea: „Dacă nu iei note mari n-o să-ţi găseşti o slujbă bună” nu mai avea prea mare efect. El ştia deja că în viaţă urma să fie proprietar de companie şi nu angajat al unei companii. De fapt, dacă nu ar fi avut un sfătuitor înţelept şi perseverent pe vremea liceului, probabil că Robert nu ar fi făcut facultate. El recunoaşte asta. De abia aştepta să înceapă să pună bazele averii sale, dar în final a fost de acord că facultatea ar putea să-i fie de folos.

Adevărul este că ideile din această carte pot părea prea sofisticate sau prea radicale pentru părinţii din ziua de azi. Multor părinţi şi aşa le este greu să-şi ţină copiii la şcoală. Ţinând seama însă de vremurile schimbătoare, ca părinţi tre­buie să fim deschişi în faţa ideilor noi şi îndrăzneţe. A‑i încu­raja pe copii să ajungă angajaţi este ca şi cum i-aţi sfătui să plătească impozite mai mult decât se cuvine o viaţă întreagă, speranţele de pensie fiind minime sau inexistente. Este ade­vărat că marea cheltuială pentru oricine o reprezintă impozi­tele. De fapt, majoritatea familiilor muncesc din ianuarie până la jumătatea lui mai doar pentru a-şi acoperi impozitele către stat. E nevoie de idei noi şi această carte vi le oferă.

Robert susţine că oamenii bogaţi îşi educă altfel copiii. Ei îşi învaţă copiii acasă, în jurul mesei, la cină. Aceste idei s-ar putea să nu fie ideile pe care să vreţi să le discutaţi cu copiii voştri, dar eu oricum vă mulţumesc că le-aţi acordat atenţie. Vă sfătuiesc să continuaţi căutările. După părerea mea de mamă şi expert contabil, ideea că este suficient să iei note mari şi să-ţi găseşti o slujbă bună este depăşită. Trebuie să ne sfătuim copiii folosind nişte soluţii mai sofisticate. Avem ne­voie de idei noi şi de o altă educaţie. Poate că nu este cea mai rea idee să le spunem copiilor noştri să se străduiască să fie nişte buni angajaţi, dar şi să se străduiască să aibă propria lor companie de investiţii.

Ca mamă, sper ca această carte să ajute şi alţi părinţi. Robert speră să-i facă pe oameni să afle că oricine poate de­veni prosper dacă asta vrea. Chiar dacă în prezent eşti grădinar sau îngrijitor sau chiar şomer, ai posibilitatea să te for­mezi şi să-i înveţi şi pe cei dragi să se descurce din punct de vedere financiar. Nu uitaţi că înţelegerea lumii finanţelor este acel proces mental prin care ne rezolvăm problemele financiare.

În prezent, ne confruntăm cu schimbări majore, inclusiv de ordin tehnologic, care sunt mult mai mari decât cele cu care s-au confruntat toţi cei de până acum. Nimeni nu are un glob de cristal pentru a prevedea cu adevărat viitorul, dar un lucru este sigur: ne aşteaptă schimbări mai presus de orice imaginaţie. Cine ştie ce ne rezervă viitorul? Dar indiferent ce s-ar întâmpla, avem două posibilităţi fundamentale: să jucăm fără risc sau să jucăm inteligent, pregătindu-ne, învăţând, trezindu-ne şi trezindu-le şi copiilor noştri geniul financiar.

Sharon Lechter

CAPITOLUL 1

Tată Bogat, Tată Sărac

Aşa cum povesteşte Robert Kiyosaki

Am avut doi taţi, unul bogat şi unul sărac. Unul avea multă şcoală şi era foarte inteligent; avea doctoratul şi făcuse patru ani de studiu în mai puţin de doi ani. După care mer­sese la Universitatea Stanford, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea Northwestern pentru masterat, peste tot beneficiind de burse integrale. Celălalt tată n-a terminat nici opt clase.

Amândoi reuşiseră în carieră muncind din greu toată via­ţa. Amândoi aveau venituri substanţiale. Şi totuşi, unul s-a luptat cu probleme financiare toată viaţa. Celălalt a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Hawaii. Unul a murit lăsând zeci de milioane de dolari pentru familie, societăţi de binefacere şi biserică, celălalt a lăsat datorii.

Amândoi erau puternici, carismatici şi aveau un cuvânt greu de spus. Amândoi ne-au dat sfaturi, dar nu aceleaşi sfa­turi. Ambii credeau cu tărie în educaţie, dar nu recomandau acelaşi traseu al studiilor.

Dacă aş fi avut un singur tată, ar fi trebuit să accept sau să-i resping sfatul. Faptul că aveam doi taţi care să mă sfătu­iască mi-a oferit ocazia să aleg între puncte de vedere diferi­te; ale unui om bogat şi ale unui om sărac.

În loc să-1 accept sau să-1 resping pur şi simplu pe unul sau pe celălalt, mi-am dat seama că de fapt pot reflecta mai mult, comparând posibilităţile şi alegând de unul singur.

Problema era că la vremea aceea cel bogat nu era încă bogat iar cel sărac nu era încă sărac. Amândoi erau la început de drum şi se zbăteau între problemele financiare şi cele de familie. Aveau însă puncte de vedere foarte diferite în privin­ţa banilor.

De exemplu, unul dintre ei spunea: „Banul este ochiul dra­cului.” Celălalt zicea: „Lipsa banului este ochiul dracului.”

Ca puşti, având doi taţi cu caracter puternic, era greu să mă las influenţat de amândoi la fel. Vroiam să fiu un fiu bun şi să-i ascult, doar că taţii mei nu spuneau acelaşi lucru. Di­ferenţa între punctele lor de vedere mai ales în privinţa ba­nilor era atât de mare, încât acest lucru m-a făcut curios şi m-a intrigat. Am început să mă gândesc tot mai mult la ce vroia de fapt să spună fiecare.

Când eram singur reflectam mai tot timpul, întrebându-mă, de exemplu: „De ce a spus asta?” Apoi îmi puneam întrebări în privinţa afirmaţiei celuilalt tată. Ar fi fost mult mai simplu să spun doar aşa: „Mda, are dreptate. Sunt de acord.” Sau să resping pur şi simplu un punct de vedere, zicând: „Bătrânul nu ştie ce vorbeşte.” În schimb, faptul că aveam doi taţi pe care îi iubeam m-a obligat să reflectez şi în final să aleg o modalitate de a gândi eu însumi. Procesul ale­gerii s-a dovedit a fi mult mai valoros pe termen lung decât o simplă acceptare sau respingere a unui singur punct de ve­dere.

Unul dintre motivele pentru care cei bogaţi se îmbogăţesc tot mai mult, cei săraci sărăcesc tot mai mult, iar clasa de mijloc se zbate în datorii este faptul că despre bani se învaţă acasă, şi nu la şcoală. Cei mai mulţi dintre noi află despre bani de la părinţi. Deci, ce poate un părinte sărac să-i spună copilului său despre bani? Doar: „Vezi-ţi de şcoală şi învaţă serios.” Copilul poate termina cu note excelente, dar având o slabă pregătire financiară. Lucrurile acestea i-au fost inocula­te pe când era mic.

Despre bani nu se învaţă la şcoală. Şcolile se concentrează asupra obiectelor de studiu şi a formării profesionale, dar nu şi asupra capacităţii de rezolvare a problemelor financiare. Acest lucru explică de ce bancheri, doctori şi contabili foarte deştepţi, care au avut note excelente la şcoală, se zbat toată viaţa pentru a-şi rezolva problemele financiare. Veşnica noastră datorie naţională este produsă în mare parte de poli­ticieni cu multă şcoală şi reprezentanţi guvernamentali care iau hotărâri financiare fără să aibă o pregătire în privinţa ba­nilor.

Adesea mă gândesc la noul mileniu şi mă întreb ce se va întâmpla când vom avea milioane de oameni care vor avea nevoie de sprijin financiar şi medical. Ei vor depinde de fa­miliile lor sau de stat pentru a beneficia de asistenţă finan­ciară. Ce se va întâmpla când Asigurările Medicale şi Sociale vor rămâne fără bani? În ce fel poate o naţiune să supravie­ţuiască, atâta vreme cât abordarea problemei banilor continuă să fie lăsată în grija părinţilor - care în majoritate vor fi sau sunt deja săraci?

Cum aveam doi taţi cu un cuvânt greu de spus, am învăţat de la amândoi. A trebuit să reflectez la sfatul fiecăruia şi făcând asta am reuşit să descopăr un punct de vedere asupra puterii şi efectului gândirii fiecăruia asupra propriei lui vieţi. De exemplu, unul dintre taţi avea obiceiul să spună: „Nu-mi pot permite.” Celălalt interzicea folosirea acestei exprimări. El insista să spun: „Cum aş putea face să-mi permit asta?” Una este o afirmaţie, iar cealaltă este o întrebare. Una te lasă de izbelişte, iar cealaltă te obligă să gândeşti. Tatăl meu care în-curând-va-fi-bogat ar explica faptul că dacă spui automat: „Nu-mi pot permite” creierul încetează să mai funcţioneze. Punând întrebarea „Cum aş putea face să-mi permit asta?” creierul e pus la muncă. Asta nu însemna că dorea să spună că poţi să-ţi cumperi tot ce vrei. Dar avea un adevărat fana­tism în privinţa exersării minţii, acest cel mai puternic calcu­lator din lume. „Creierul meu este zilnic tot mai puternic pentru că îl exersez. Cu cât este mai puternic, cu atât câştig mai mulţi bani.” El era convins că dacă spunem automat „Nu-mi pot permite”, acesta este un semn al unei leneviri in­telectuale.

Deşi ambii taţi munceau din greu, am observat că unul dintre ei avea obiceiul să nu-şi pună mintea la contribuţie atunci când era vorba de bani, în vreme ce celălalt şi-o exersa din plin. Rezultatul pe termen lung a fost că unul dintre ei a avut o creştere financiară puternică, în vreme ce celălalt una slabă. E asemeni diferenţei dintre o persoană care merge să facă sport în mod regulat şi una care stă pe canapea şi se uită la televizor. Exerciţiul fizic bine făcut sporeşte şansa de a fi sănătos, iar exerciţiul mental bine făcut sporeşte şansa de a fi bogat. Lenea aduce prejudicii atât sănătăţii, cât şi averii.

Cei doi taţi ai mei aveau sisteme de gândire opuse. Unul dintre ei credea că oamenii bogaţi trebuie să plătească mai multe impozite ca să aibă grijă de cei mai puţin norocoşi. Celălalt spunea: „Impozitele îi pedepsesc pe cei care produc şi îi răsplătesc pe cei care nu produc.” Unul dintre taţi mi-a recomandat: „învaţă serios ca să găseşti o companie bună la care să lucrezi.” Celălalt mi-a sugerat: „învaţă serios ca să găseşti o companie bună pe care s-o cumperi.”

Unul mi-a zis: „Motivul pentru care nu sunt bogat este că vă am pe voi, copiii.” Celălalt a spus: „Motivul pentru care trebuie să fiu bogat este că vă am pe voi, copiii.” Unul încu­raja conversaţiile despre bani şi afaceri în timpul mesei, celă­lalt interzicea acest subiect la masă.

Unul spunea: „Când e vorba de bani, nu îţi asuma ris­curi.” Celălalt zicea: „învaţă să stăpâneşti riscurile.”

Unul credea: „Căminul nostru este cea mai mare investi­ţie şi cel mai mare activ al nostru.” Celălalt credea: „Casa mea este un pasiv şi când propria-ţi casă devine cea mai im­portantă investiţie înseamnă că ai încurcat-o.”

Ambii taţi îşi plăteau facturile la timp, unul însă şi le plă­tea primele, iar celălalt la urmă.

Unul dintre taţi credea într-o companie sau într-un gu­vern care să se îngrijească de tine şi de nevoile tale, era me­reu preocupat de creşterea salariului, de planurile de pensii, de avantajele medicale, de concediul de boală, de zilele de vacanţă şi de alte asemenea. Era impresionat de doi dintre unchii săi care intraseră în armată şi se aleseseră cu o pensie şi o grămadă de alte avantaje pe viaţă după douăzeci de ani de serviciu activ. Agrea ideea de asigurări medicale plătite şi privilegiile pe care le acordă armata pensionarilor săi. De asemenea, iubea sistemul de funcţii definitive valabil în uni­versităţi. Uneori, ideea protejării locului de muncă pe viaţă şi alte avantaje păreau mai importante decât slujba propriu-zisă. Adesea spunea: „Am muncit din greu pentru stat şi merit toate aceste drepturi.”

Celălalt credea într-o independenţă financiară totală. El era împotriva mentalităţii „drepturilor”, socotind că duce la slăbiciuni şi la existenţa persoanelor nevoiaşe din punct de vedere financiar. El era foarte categoric în ceea ce priveşte competenţa financiară pe care trebuia s-o aibă fiecare şi asi­gurarea prin propriile puteri a acesteia.

Unul dintre taţi se zbătea să pună deoparte câţiva dolari. Celălalt pur şi simplu crea investiţii.

Unul dintre taţi m-a învăţat cum să scriu un CV impresio­nant ca să îmi găsesc o slujbă bună. Celălalt m-a învăţat cum să fac planuri de afaceri şi financiare serioase astfel încât să pot crea locuri de muncă.

Fiind produsul a doi taţi puternici, mi-am putut permite luxul să observ efectele pe care nişte idei diferite le pot avea asupra vieţii cuiva. Am constatat că oamenii într-adevăr îşi modelează viaţa prin gânduri.

De exemplu, tatăl meu cel sărac spunea mereu: „Nu voi fi niciodată bogat.” Şi această profeţie s-a transformat în reali­tate. Tatăl meu cel bogat, pe de altă parte, când vorbea despre el spunea întotdeauna că este bogat. Zicea cam aşa: „Sunt un om bogat şi oamenii bogaţi nu fac asta.” Chiar şi când era lef­ter după un recul financiar major, continua să vorbească de­spre el ca despre un om bogat. Se descria astfel: „Există o di­ferenţă între a fi sărac şi a fi lefter. A fi lefter e o situaţie tem­porară, a fi sărac e o situaţie veşnică.”

Tatăl meu cel sărac mai spunea: „Nu mă interesează ba­nii” sau „Banii nu contează.” Tatăl meu cel bogat spunea în­totdeauna: „Banii înseamnă putere.”

Puterea gândurilor noastre nu poate fi măsurată sau apre­ciată, dar mi-a fost limpede încă din copilărie că trebuie să-ţi conştientizezi gândurile şi felul în care te exprimi. Am obser­vat că tatăl meu cel sărac nu era sărac din pricina sumei pe care o câştiga şi care era considerabilă, ci din pricina gânduri­lor şi faptelor lui. Copil fiind şi având doi taţi, mi-am dat sea­ma foarte bine că trebuie să am grijă ce gânduri aleg să fie ale mele. Pe cine să ascult — pe tatăl meu cel bogat sau pe cel sărac?

Deşi amândoi aveau un enorm respect faţă de învăţământ, nu se înţelegeau deloc în privinţa lucrurilor cu adevărat im­portante ce trebuie aflate. Unul vroia să studiez serios, să-mi iau o diplomă şi o slujbă şi să muncesc pentru bani. Vroia să învăţ ca să ajung un profesionist, să fiu avocat sau contabil sau să urmez şcoala oamenilor de afaceri şi să îmi dau masteratul. Celălalt m-a încurajat să studiez ca să fiu bogat, să înţe­leg cum e cu banii şi cum să-i fac să acţioneze în favoarea mea. „Eu nu muncesc pentru bani” - erau vorbele pe care le repeta mereu, „banii muncesc pentru mine!”

La 9 ani am hotărât să-1 ascult şi să învăţ de la tatăl meu cel bogat cum e cu banii. Procedând astfel, am ales să nu-1 mai ascult pe tatăl meu cel sărac, deşi el avea toate diplomele din lume.

Lecţia lui Robert Frost

Robert Frost este poetul meu preferat. Îmi plac multe din­tre poeziile sale, dar o prefer pe aceasta: „Drumul nebătut”. Fo­losesc învăţămintele sale aproape zilnic.

DRUMUL NEBĂTUT

Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie

Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie

Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung

Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng

Iar copacii îmi părură dintr-odată întinşi la pământ.

După ce am apucat-o pe celălalt drum

Crezând că poate am ales mai bine acum

Căci parcă avea mai multă iarbă

Mi-am spus repede, în barbă,

Că sunt cam la fel.

În acea dimineaţă semănau atât de mult

Frunzele nu fuseseră călcate de demult

Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi

Deşi ştiam exact unde mă voi opri.

Şi atunci m-am îndoit de el.

Vă spun toate acestea cu un oftat,

S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,

În pădure două drumuri am văzut -

L-am apucat pe cel mai puţin bătut

Şi asta a contat.

Robert Frost [1916]

Şi într-adevăr a contat enorm.

De-a lungul anilor, m-am gândit adesea la poezia lui Ro­bert Frost. Faptul că am ales să nu ascult sfatul învăţatului meu tată şi să nu preiau atitudinea sa faţă de bani a fost o hotărâre dureroasă, dar ea mi-a modelat întreaga existenţă.

De îndată ce m-am hotărât pe cine să ascult, a început şi educarea mea în spiritul banilor. Tatăl meu cel bogat m-a învăţat vreme de 30 de ani, până am împlinit 39. S-a oprit atunci când şi-a dat seama că deja învăţasem şi înţelesesem perfect ceea ce încercase să bage în capul meu sec.

Banii sunt o formă de putere. Dar şi mai puternică este educaţia financiară. Banii vin şi se duc, dar dacă ai o anumită educaţie în privinţa felului în care acţionează banii, poţi câştiga de pe urma acestei învăţături şi poţi să începi să-ţi construieşti averea. Motivul pentru care simpla gândire po­zitivă nu funcţionează este acela că majoritatea oamenilor au făcut şcoală, dar n-au învăţat niciodată despre felul în care funcţionează banii, aşa încât îşi petrec viaţa muncind pentru bani.

Pentru că aveam doar 9 ani când am început, lecţiile pe care mi le-a dat tatăl cel bogat au fost foarte simple. După ce mi-a spus totul, n-au mai rămas decât şase lecţii principale, pe care mi le-a repetat 30 de ani. Această carte se referă la aceste şase lecţii, explicate cât se poate de simplu de către tatăl meu cel bogat pentru a fi pe înţelesul meu. Aceste lecţii nu intenţionează să fie nişte răspunsuri, ci nişte puncte de reper. Puncte de reper care vă vor ajuta pe voi toţi şi pe co­piii voştri să vă îmbogăţiţi, indiferent ce s-ar întâmpla pe lu­mea asta întotdeauna plină de schimbări şi nesiguranţă.

Lecţia întâi - Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

Lecţia a doua - De ce trebuie predat alfabetul financiar

Lecţia a treia - Vezi-ţi singur de afacerea ta

Lecţia a patra - Istoria impozitelor şi a puterii companiilor

Lecţia a cincea - Cei bogaţi inventează banii

Lecţia a şasea - Munciţi ca să învăţaţi - nu munciţi pentru bani

CAPITOLUL 2

LECŢIA 1

Cei bogaţi nu muncesc pentru bani

„Tăticule, Poţi Să-mi Spui Cum Să Mă Îmbogăţesc?”

Tatăl meu a lăsat ziarul de seară şi mi-a zis: „De ce vrei să te îmbogăţeşti, fiule?”

„Pentru că azi m-a dus cu maşina mama lui Jimmy, care are un Cadillac nou, şi ei toţi urmau să meargă în week-end la casa lor de pe malul mării. Jimmy i-a invitat pe trei dintre prietenii lui, dar Mike şi cu mine nu ne-am numărat printre ei. Ni s-a spus că nu suntem invitaţi pentru că suntem «copii săraci»”.

„Aşa au zis?” m-a întrebat tatăl meu neîncrezător.

„Da, chiar aşa”, i-am replicat eu pe un ton jignit.

Tatăl meu a dat tăcut din cap, şi-a împins ochelarii pe nas şi s-a apucat iar să citească. Eu am rămas să aştept un răspuns.

Era în anul 1956. Aveam 9 ani. Cu totul întâmplător, mer­geam la aceeaşi şcoală publică la care oamenii bogaţi îşi tri­miteau copiii. Iniţial, aici a fost un oraş cu o mare plantaţie de zahăr. Proprietarii plantaţiei, precum şi alte persoane im­portante din oraş, cum ar fi doctori, oameni de afaceri, ban­cheri, îşi trimiteau copiii în clasele I-VI la această şcoală. Du­pă clasa a VI-a, copiii lor erau trimişi de obicei la şcoli parti­culare. Cum familia mea locuia chiar pe această stradă, am mers la şcoala respectivă. Dacă aş fi locuit peste drum, aş fi mers la altă şcoală, la una cu copii din familii cam ca a mea. După clasa a VI-a, împreună cu aceşti copii, am fi continuat studiile tot la o şcoală publică şi apoi la un liceu de acelaşi fel. Nu existau şcoli particulare pentru cei ca noi.

În sfârşit, tata a lăsat ziarul. Era clar că se gândise profund.

„Ei bine, fiule”, a început el lent, „dacă vrei să fii bogat, trebuie să înveţi să faci bani.”

„Şi cum se fac banii?” am întrebat.

„Ei, pune-ţi capul la contribuţie, fiule”, mi-a spus el zâmbind. De fapt, asta însemna: „Asta e tot ce am să-ţi spun” sau „Nu ştiu răspunsul, aşa încât nu mă mai deranja.”

Se formează un parteneriat

A doua zi dimineaţa i-am spus celui mai bun prieten al meu, Mike, ce mi-a zis tata. Din câte îmi dădeam eu seama, Mike şi cu mine eram singurii copii săraci din această şcoală. Şi Mike era aici tot din pură întâmplare. Cineva stabilise în funcţie de zonă cine merge la această şcoală, şi aşa ne-am tre­zit noi cu copiii bogaţi. Nu eram chiar săraci, dar ne simţeam astfel pentru că toţi ceilalţi băieţi aveau mănuşi noi de baseball, biciclete noi şi totul nou.

Mama şi cu tata ne asiguraseră un minim necesar, cum ar fi mâncarea, un acoperiş deasupra capului, hainele. Dar cam asta era tot. Tatăl meu obişnuia să spună: „Dacă vrei ceva, munceşte pentru asta.” Noi vroiam tot felul de lucruri, dar nu erau suficiente locuri de muncă, mai ales pentru băieţii de 9 ani.

„Şi atunci ce putem face ca să producem bani?” m-a între­bat Mike.

„Nu ştiu”, am spus. „Dar nu vrei să fii partenerul meu?”

A fost de acord şi astfel, în acea sâmbătă dimineaţă, Mike a devenit primul meu partener de afaceri. Ne-am petrecut toată dimineaţa încercând să găsim idei despre cum să facem bani. Din când în când, vorbeam şi despre „băieţii mişto” care erau în casa lui Jimmy de pe malul mării şi se distrau grozav. Ne cam durea gândul ăsta, dar ne făcea şi bine, pentru că ne-a determinat să continuăm să ne gândim cum am putea să fa­cem bani. În cele din urmă, în acea după-amiază ne-a stră­fulgerat o idee luminoasă. Era o idee pe care Mike o luase dintr-o carte ştiinţifică pe care o citise. Plini de entuziasm, ne-am strâns mâna şi acum parteneriatul nostru avea şi o afa­cere.

În următoarele săptămâni, eu şi cu Mike am bătut tot car­tierul rugându-i pe vecini să ne păstreze tuburile de la pasta de dinţi. Aceştia s-au arătat foarte miraţi, însă, ce-i drept, ma­joritatea adulţilor au fost de acord. Unii ne-au întrebat ce vrem să facem cu ele şi le-am răspuns: „Nu vă putem spune. E un secret de afaceri.”

Mama era tot mai îngrijorată pe măsură ce săptămânile treceau. Alesesem un loc lângă maşina ei de spălat unde să ne adunăm materia primă. Într-o cutie maronie de carton, în care fuseseră cândva sticle de sos picant, începuse să crească grămada noastră de tuburi goale de pastă de dinţi.

În final, mama a pus piciorul în prag. O exasperase ima­ginea mizeriei tuburilor de pastă de dinţi consumate ale ve­cinilor. „Ce faceţi de fapt, băieţi?” ne-a întrebat. „Şi să nu mai îmi spuneţi că e un secret de afaceri. Rezolvaţi cu mizeria asta, pentru că altfel o să vă arunc totul la gunoi.” Eu şi cu Mike am rugat-o, am implorat-o, i-am explicat că în curând o să avem destule tuburi cât să începem producţia. I-am mai spus că încă mai aşteptăm câţiva vecini să îşi termine pasta de dinţi ca să luăm şi acele tuburi. Mama ne-a mai acordat doar o săptămână de amânare.

Data începerii producţiei fusese devansată. Situaţia era prea tensionată. Deja primul meu parteneriat era ameninţat cu evacuarea din magazie de chiar mama mea. Slujba lui Mike a fost să le spună vecinilor să îşi termine mai repede pasta, pentru că dentistul i-a sfătuit să se spele mai des pe dinţi. Am început să asamblez linia de producţie.

Într-o zi, tata a venit cu un prieten ca să vadă ce fac cei doi băieţei de 9 ani acolo, în curte, cu acea linie de producţie care funcţiona la viteză maximă. Peste tot era o pudră albă. Pe o masă lungă erau cutioare mici din carton în care de obicei se ţine laptele de la şcoală, şi grătarul familiei era încălzit la ma­ximum cu cărbuni încinşi.

Tata s-a apropiat prudent; fusese nevoit să-şi parcheze maşina ceva mai încolo, având în vedere că producţia noas­tră bloca intrarea în garaj. În vreme ce se apropia împreună cu prietenul său, au constatat că pe cărbuni se afla un vas de oţel în care erau topite tuburile de pastă de dinţi. Pe vremea aceea, pasta de dinţi nu era în tuburi de plastic, ci de plumb. Aşadar, de îndată ce era arsă vopseaua, tuburile erau arun­cate în acest ibric de oţel, topite până deveneau lichide, după care, cu ajutorul mănuşilor de apucat ale mamei, turnam uşor plumbul printr-un orificiu în cutiile de lapte.

Cutiile de carton erau pline cu ipsos. Pudra aceea albă care plutea în aer era de fapt ipsos, care urma să fie ameste­cat cu apă. În graba mea, răsturnasem un sac şi întreaga zonă arăta ca şi cum ar fi trecut un viscol pe acolo. Cutiile de lapte erau containerele care înveleau formele de ipsos.

Tatăl meu şi cu prietenul său ne-au privit atent în vreme ce turnam cu grijă plumbul prin orificiu peste cubul acela de ipsos.

„Atenţie!”, a spus tata.

Am dat din cap fără să mă uit la el.

În cele din urmă, după ce am terminat de turnat, am lăsat ibricul şi i-am zâmbit tatei.

„Ce faceţi aici, băieţi?”, mi-a zâmbit el prudent.

„Facem ceea ce mi-ai spus. Vom fi bogaţi”, i-am zis.

„Îhî”, a spus Mike rânjind şi dând din cap. „Suntem parte­neri de afaceri.”

„Şi ce e cu mulajele astea de ipsos?”, a întrebat tata.

„Fii atent”, i-am spus. „Ar trebui să fie o şarjă excelentă.”

Am lovit cu un ciocănel peste legătura care împărţea cubul în două. Am ridicat cu grijă partea de deasupra a acestui mulaj şi de acolo a apărut o monedă.

„Dumnezeule”, a spus tata. „Voi faceţi monede din plumb!”

„Exact”, a spus Mike. „Facem aşa cum ne-aţi zis. Facem bani.”

Prietenul tatei s-a întors şi a izbucnit în râs. Tata a zâmbit şi a dat din cap. Pe lângă un foc şi o cutie cu tuburi de pastă de dinţi, în faţa lui se mai aflau doi băieţei plini de praf alb, care zâmbeau cu gura până la urechi.

Ne-a spus să lăsăm totul şi să stăm puţin cu el pe treptele din faţa casei. Zâmbindu-ne, ne-a explicat cu blândeţe ce în­seamnă să „falsifici” bani.

Visul nostru fusese distrus. „Vreţi să spuneţi că este ile­gal?”, a întrebat Mike cu o voce tremurândă.

„Lasă-i în pace”, a spus prietenul tatei. „Poate că de fapt îşi dezvoltă un adevărat talent înnăscut.”

Tata 1-a străfulgerat cu privirea.

„Da, este ilegal”, a spus tata blând. „Dar voi, băieţi, aţi dat dovadă de creativitate şi de originalitate. Ţineţi-o tot aşa. Sunt mândru de voi!”

Dezamăgiţi, Mike şi cu mine am rămas fără glas vreo douăzeci de minute, după care ne-am apucat să strângem mizeria. Afacerea noastră se încheiase din prima zi. Cum adunam eu praful acela de acolo, m-am uitat la Mike şi i-am spus: „Probabil că Jimmy şi prietenii lui au dreptate. Suntem săraci.”

Când spuneam asta, tata tocmai pleca. „Băieţi”, a zis el, „sunteţi săraci doar dacă renunţaţi. Important este că aţi în­cercat ceva. Majoritatea doar vorbesc sau visează cum se îm­bogăţesc. Voi aţi făcut ceva. Sunt mândru de voi doi. Şi repet: continuaţi. Dar altfel. Nu vă lăsaţi.”

Eu şi Mike am rămas fără grai. Frumoase vorbe, dar tot nu ştiam ce să facem.

„Şi cum se face, tată, că nu eşti bogat?”, l-am întrebat.

„Am ales să fiu profesor. Profesorii nu gândesc să se îm­bogăţească. Nouă doar ne place să predăm. Aş vrea să te pot ajuta, dar pur şi simplu nu ştiu cum se fac banii.”

M-am întors cu Mike şi am continuat să facem ordine.

„Ştiu”, a spus tata. „Dacă vreţi, băieţi, să aflaţi cum vă pu­teţi îmbogăţi, nu mă întrebaţi pe mine. Vorbeşte cu tatăl tău, Mike.”

„Cu tata?”, a întrebat Mike un pic uluit.

„Da, cu tatăl tău”, mi-a repetat tata zâmbind. „Tatăl tău şi cu mine avem acelaşi bancher, care este înnebunit după tatăl tău. Mi-a spus de mai multe ori că tatăl tău este genial atunci când se pune problema să facă bani.”

„Tatăl meu?”, a întrebat din nou Mike neîncrezător. „Şi atunci, cum se face că nu avem o maşină arătoasă şi o casă frumoasă, precum copiii bogaţi de la şcoală?”

„O maşină arătoasă şi o casă frumoasă nu înseamnă ne­apărat că eşti bogat sau că ştii cum să faci bani”, ne-a răspuns tata. „Tatăl lui Jimmy lucrează la plantaţia de zahăr. Nu e cu mult diferit de mine. Lucrează pentru o companie, iar eu lucrez pentru stat. Compania i-a cumpărat o maşină. Însă compania de zahăr are probleme financiare şi s-ar putea ca în curând tatăl lui Jimmy să nu mai aibă nimic. Tatăl tău este altfel, Mike. El pare că pune bazele unui imperiu. Şi bănuiesc că peste câţiva ani va fi un om foarte bogat.”

Acestea fiind spuse, Mike şi cu mine ne-am entuziasmat din nou. Cu altă inimă ne-am apucat să facem curat pentru a strânge mizeria pe care o lăsase în urmă defuncta noastră pri­mă afacere. Cum strângeam noi pe acolo, ne-am gândit cum să discutăm cu tatăl lui Mike. Problema era că tatăl lui Mike muncea multe ore şi adesea se întorcea acasă seara târziu. Tatăl lui avea mai multe depozite, o companie de construcţii, un lanţ de magazine şi trei restaurante. Din pricina restaurantelor, stătea până seara târziu.

Mike a luat autobuzul şi s-a dus acasă după ce am termi­nat de strâns. Urma să discute cu tatăl lui, când acesta avea să se întoarcă acasă, şi să-1 întrebe dacă nu vrea să ne înveţe şi pe noi cum să ne îmbogăţim. Mike mi-a promis să mă sune oricât de târziu şi să-mi spună ce-a vorbit cu tatăl lui.

1234567Следующая ⇒

Поделиться: