ABC-ul financiar. Capacitatea de a citi cifre.

2. Strategii de investiţii. Ştiinţa banilor care fac bani.

3. Piaţa. Cererea şi oferta. Alexander Graham Bell a oferit pieţei ceea ce-şi dorea. Ca şi Bill Gates, de altfel. O casă de 75.000 de dolari oferită cu 60.000 de dolari şi care a costat 20.000 de dolari este tot rezultatul faptului de a profita de o ocazie creată pe piaţă. Cineva cumpăra şi altcineva vindea.

4. Legea. Cunoaşterea legilor şi a regulilor de contabilita­te la nivelul companiilor, al statului şi la nivel naţional. Vă sfătuiesc să jucaţi după reguli.

Acest fundament esenţial care este combinarea celor pa­tru tehnici contează în reuşita încercării de a face avere, indi­ferent că se recurge la cumpărarea de case mai mici, aparta­mente mari, companii, acţiuni, obligaţiuni, fonduri mutuale, metale preţioase, ilustrate cu jucători de baseball sau orice altceva.

În 1996, piaţa imobiliară a cunoscut un nou avânt şi toată lumea s-a implicat în aceste afaceri. Piaţa de acţiuni era înflo­ritoare şi toată lumea a cumpărat acţiuni. Economia SUA se redresase. În 1996, am început să vând şi am călătorit în Peru, Norvegia, Malaezia şi Filipine. Investiţiile erau altele. Re­nunţasem la piaţa imobiliară cel puţin în ceea ce priveşte achiziţiile. În acest moment, vedeam doar cum creşte valoa­rea activelor şi cum probabil o să încep să vând la sfârşitul anului respectiv. Depinde şi de legile care pot fi votate între timp în Congres. Bănuiesc că o parte dintre cele şase căsuţe se vor vinde de la 40.000 de dolari în sus şi voi putea trans­forma totul în bani gheaţă. Trebuie doar să-mi sun avocatul, să fie pregătit pentru aceşti bani lichizi, spre a le găsi o între­buinţare.

Ceea ce aş vrea să subliniez este că investiţiile vin şi plea­că, pieţele cresc sau scad, economiile progresează sau se pră­buşesc. Lumea vă oferă permanent ocazii unice, în fiecare zi, dar mult prea des nu le observăm. Dar ele există. Cu cât lu­mea se schimbă mai tare, cu atât se schimbă şi tehnologia şi cu atât ocaziile de a vă asigura securitatea financiară pentru voi şi familiile voastre şi pentru generaţiile care urmează vor fi tot mai numeroase.

Şi atunci de ce să vă mai obosiţi să vă dezvoltaţi inteligenţa financiară? Din nou, numai voi puteţi răspunde la asta. Eu ştiu de ce continui să învăţ şi să progresez. O fac pentru că ştiu că urmează nişte schimbări. Prefer schimbarea, căci nu-mi place să mă agăţ de trecut. Ştiu că vor exista perioade înfloritoare şi perioade de prăbuşire a pieţei. Vreau să-mi dezvolt permanent inteligenţa financiară, pentru că la fiecare schimbare a pieţei vor exista unii care se vor ruga în genunchi pentru o slujbă. Între timp, alţii vor lua fructul vieţii în mâinile lor - şi cu toţii avem acces din când în când la aces­te fructe ale vieţii - şi îl vor transforma în milioane. Asta este inteligenţa financiară.

Am fost întrebat adesea cum e cu aceste fructe transfor­mate în milioane. Eu personal ezit să folosesc prea multe exemple referitoare la propriile mele investiţii. Ezit pentru că mă tem să nu se spună că mă laud sau că mă împăunez cu rezultatele mele. N-am deloc această intenţie. Folosesc exem­plele doar ca ilustraţii numerice şi cronologice ale unor ca­zuri reale şi simple. Folosesc exemplele pentru că vreau să ştiţi că e simplu. Şi cu cât sunteţi mai familiarizaţi cu bazele inteligenţei financiare, cu atât e mai simplu.

Personal, folosesc două vehicule principale pentru obţi­nerea avantajelor financiare: proprietăţile imobiliare şi acţiu­nile mici. Proprietăţile imobiliare sunt baza. Permanent, ele produc un circuit financiar şi din când în când o creştere spec­taculoasă a valorii. Totodată, acţiunile cu valoare mică sunt folosite pentru o creştere rapidă.

Eu nu recomand nimic din ceea ce fac. Exemplele sunt simple exemple. Dacă se ivesc nişte ocazii prea complexe şi nu înţeleg investiţia, n-o fac. Matematica simplă şi bunul simţ e tot ceea ce trebuie pentru o reuşită financiară.

Iată cinci motive pentru care folosesc exemplele.

1. Pentru a-i îndemna pe oameni să înveţe mai mult.

2. Pentru a-i face să afle că este uşor dacă există o bază solidă.

3. Pentru a arăta că oricine se poate îmbogăţi semnificativ.

4. Pentru a arăta că există milioane de modalităţi de atin­gere a scopurilor.

5. Pentru a demonstra că nu este o ştiinţă prea sofisticată.

În 1989, obişnuiam să fac jogging într-un foarte frumos cartier din Portland, Oregon. Era o suburbie cu nişte căsuţe ca din turtă dulce. Erau foarte dulci şi drăguţe. Aproape că mă aşteptam să apară Scufiţa Roşie aflată în drum spre bu­nicuţa.

Peste tot erau pancarte pe care scria „De vânzare”. Piaţa cherestelei mergea groaznic, cea a acţiunilor tocmai se pră­buşise, iar economia era în plină criză. Pe una dintre străzi am observat că în dreptul unei case scria: „De vânzare” de mai mult timp decât la celelalte. Părea foarte bătrânească. Făcând jogging, am trecut într-o zi pe lângă ea şi m-am întâlnit cu proprietarul, care părea foarte îngrijorat.

„Cât cereţi pe casă?” am întrebat.

Proprietarul s-a întors şi mi-a zâmbit timid: „Spuneţi-mi cât îmi daţi”, spuse el. „Am scos-o la vânzare de mai bine de un an şi nici măcar s-o vadă nu mai vine nimeni.”

„Aş vrea eu s-o văd”, am spus şi în mai puţin de o jumă­tate de oră am cumpărat-o cu 20.000 de dolari mai puţin de­cât preţul pe care îl ceruse.

Era o căsuţă tare drăguţă, cu două dormitoare şi dichisită cu turtă dulce la toate ferestrele. Era de un albastru deschis cu puţin cenuşiu, şi fusese construită în 1930. Înăuntru era un frumos cămin şi două dormitoare minuscule. Casa ideală pentru închiriat.

I-am dat proprietarului 5.000 de dolari acont pentru o casă de 45.000 de dolari, care valora de fapt 65.000, dar ni­meni nu vroia s-o cumpere. Într-o săptămână, proprietarul s-a mutat fericit că scăpase şi s-a instalat primul meu chiriaş, un profesor la şcoala din cartier. După plata ipotecii, a taxe­lor şi a cheltuielilor, am băgat în buzunar aproape 40 de do­lari la sfârşitul fiecărei luni. Nu era prea mult.

Un an mai târziu, criza de pe piaţa imobiliară din Oregon a început să treacă. Preţurile au mai crescut. Investitorii din California au dat buzna cu bani câştigaţi de pe înfloritoarea lor piaţă imobiliară şi au început să cumpere mai la nord, în Oregon şi Washington.

Am vândut căsuţa pe 95.000 de dolari unui tânăr cuplu din California, care a socotit că e un mare chilipir. Câştigul meu în capital, care a fost de aproximativ 40.000 de dolari, l-am plasat conform legii 1031 de amânare a impozitării şi am cău­tat ceva de cumpărat, ceva în care să-mi investesc banii. Cam într-o lună, am găsit o casă cu 12 apartamente chiar lângă fa­brica Intel din Beaverton, Oregon. Proprietarii locuiau în Germania, deci nu ştiau cât valorează şi vroiau doar să scape de ea. Am oferit 275.000 de dolari pe o clădire care valora 450.000 de dolari. Au acceptat 300.000. Am cumpărat-o şi am ţinut-o 2 ani. Folosind acelaşi procedeu 1031, am vândut clă­direa pe suma de 495.000 de dolari şi am cumpărat o clădire cu 30 de apartamente în Phoenix, Arizona. între timp, ne-am mutat la Phoenix ca să mai scăpăm de ploi şi oricum trebuia să vindem. Exact ca în cazul pieţii din Oregon de altădată, piaţa imobiliară din Phoenix era în criză. Preţul unei clădiri cu 30 de apartamente la Phoenix era 875.000 de dolari, cu un avans de 225.000. Circuitul financiar din cele 30 de aparta­mente era cu puţin peste 5.000 de dolari pe lună. Piaţa din Arizona a început să crească şi în 1996 un investitor din Colorado mi-a oferit 1,2 milioane de dolari pentru această proprietate.

Soţia mea şi cu mine ne-am gândit să vindem, dar am hotărât să mai aşteptăm, pentru a vedea dacă legea câştigurilor din capital nu va fi modificată în Congres. Dacă urma să se întâmple aşa, atunci valoarea proprietăţii mai creştea cu 15 până la 20%. Şi în plus cei 5.000 de dolari pe lună reprezen­tau un circuit financiar considerabil.

Logica acestui exemplu este demonstrarea faptului că o sumă mică se poate transforma într‑o sumă mare. Din nou este o chestiune de înţelegere a declaraţiilor de venituri, a strategiilor de investiţii, de fler în ce priveşte piaţa şi de legi. Dacă oamenii nu sunt versaţi în aceste direcţii, sigur că atunci trebuie să urmeze regulile standard, adică fără riscuri, inves­tind exclusiv în lucruri sigure. Problema investiţiilor „sigu­re” este că sunt adesea anihilate, şi anume faptul că sunt prea sigure face ca în final câştigurile să fie mult prea mici. Majo­ritatea firmelor mari de brokeraj nici nu se ating de tranzacţiile speculative pentru a-şi proteja clienţii, dar şi pe sine. Aceasta este o politică înţeleaptă.

Afacerile cu adevărat serioase nu sunt de obicei la îndemâna începătorilor. Adesea, cele mai bune afaceri care îi îmbo­găţesc şi mai mult pe cei bogaţi sunt rezervate celor care înţe­leg regulile jocului. Practic, este ilegal să oferi cuiva conside­rat a fi insuficient de „sofisticat” asemenea afaceri specula­tive, dar sigur că se mai întâmplă.

Cu cât dau peste mai multe afaceri aşa-zis „sofisticate”, cu atât îmi ies mai multe ocazii în cale. O altă situaţie în care se dezvoltă inteligenţa financiară pentru o viaţă de om este cea în care apar şi mai multe ocazii. Cu cât inteligenţa voastră fi­nanciară este mai mare, cu atât e mai uşor de spus dacă o afacere este bună sau nu. Inteligenţa vă ajută să identificaţi o afacere bună sau proastă sau chiar să faceţi o afacere bună sau proastă. Cu cât învăţ mai multe - şi sunt multe de învăţat - cu atâta câştig mai mulţi bani, pur şi simplu deoarece câştig totodată experienţă şi înţelepciune, odată cu trecerea anilor. Am prieteni care nu riscă niciodată, muncesc din greu în meseria lor şi nu reuşesc să dobândească acea înţelepciune financiară care presupune timp pentru a se dezvolta.

În ansamblu, filozofia mea de viaţă constă în semănatul în coloana activelor. Aceasta este formula mea. Ea începe cu o acţiune de mică anvergură, plantând seminţe. Unele cresc, altele nu.

În cadrul firmei noastre de proprietăţi imobiliare avem proprietăţi în valoare de câteva milioane de dolari. Acesta este ceea ce numim noi REIT, adică Real Estate Investment Trust (Trustul de Investiţii în Proprietăţi Imobiliare). Ideea pe care vreau s-o subliniez este că majoritatea acestor milioane au început cu investiţii între 5.000 şi 10.000 de dolari. Toate aceste avansuri am avut norocul să crească rapid pe piaţă, au crescut fără a fi impozitate, fiind negociate de mai multe ori de-a lungul anilor.

De asemenea, deţinem un set de acţiuni în cadrul unei companii pe care eu şi soţia mea o numim fondul nostru mu­tual personal. Avem prieteni ce tratează anume cu investitori ca noi, care au lunar bani de investit. Noi cumpărăm cu riscuri mari companii private speculative care sunt pe cale de a fi scoase pe piaţă la Bursă, în SUA sau Canada. Un exem­plu despre cum pot creşte rapid câştigurile este momentul în care sunt achiziţionate 100.000 de acţiuni cumpărate la 25 de cenţi fiecare înainte ca firma să iasă pe piaţă. Şase luni mai târziu, compania este inclusă la Bursă şi cele 100.000 de acţi­uni valorează acum 2 dolari fiecare. Dacă această firmă este bine condusă, preţul acţiunilor continuă să crească şi poate ajunge la 20 de dolari sau chiar mai mult. Au existat ani în care cei 25.000 de dolari ai noştri au ajuns la 1 milion în mai puţin de 12 luni.

Acesta nu este un simplu joc de noroc, dacă ştii exact ce ai de făcut. Devine un joc de noroc doar atunci când arunci ba­nii într-o afacere şi apoi te rogi să iasă bine. Ideea în toate este să-ţi foloseşti cunoştinţele tehnice, înţelepciunea şi plăcerea de a juca pentru a scădea cât mai tare riscurile. Evident că există întotdeauna riscuri. Inteligenţa financiară sporeşte însă şansele. Astfel, ceea ce este riscant pentru o persoană este mai puţin riscant pentru o altă persoană. Acesta este principalul motiv pentru care eu încurajez permanent oame­nii să investească mai mult în educaţia financiară decât în acţiuni, în proprietăţi imobiliare sau în alte pieţe de capital. Cu cât sunteţi mai deştepţi, cu atât aveţi mai multe şanse să câştigaţi, în ciuda tuturor greutăţilor.

Felul în care investesc eu în acţiuni este unul extrem de riscant, deci nu vi-1 recomand. Folosesc aceeaşi metodă încă din 1979 şi am avut şi eu multe eşecuri. Dar dacă veţi reciti de ce asemenea investiţii sunt foarte riscante pentru majori­tate, veţi putea să vă organizaţi astfel viaţa încât cei 25.000 de dolari să se transforme într-un milion într-un an, dar cu riscuri mult mai mici.

Aşa cum spuneam şi mai înainte, nimic din ceea ce scriu aici nu este o recomandare directă de a proceda la fel. Toate acestea sunt exemple de lucruri simple şi posibile. În marea schemă a afacerilor, eu vin cu lucruri mărunte, totuşi, pentru o persoană obişnuită, un venit de peste 100.000 de dolari pe an e mulţumitor şi nu e foarte greu de obţinut. În funcţie de piaţă şi de cât de inteligenţi sunteţi, el poate fi obţinut într-o perioadă de cinci până la zece ani. Dacă veţi continua să trăiţi modest, fără mari cheltuieli, cei 100.000 de dolari ca venit suplimentar vă vor face plăcere, indiferent unde lucraţi. De acum încolo puteţi să munciţi dacă vreţi sau să nu o faceţi, în funcţie de cum alegeţi, folosind sistemul de impozitare în favoarea voastră şi nu împotriva voastră.

La mine, baza o constituie proprietăţile imobiliare. Îmi place să mă ocup de asta pentru că este ceva stabil şi care se modifică lent. Baza, deci, rămâne stabilă. Circuitul financiar este destul de stabil, la rândul lui, dacă e bine manevrat, şi chiar are toate şansele să crească în valoare. Frumuseţea unei baze solide în afacerile imobiliare este că asta îmi permite să risc ceva mai mult în cazul acţiunilor speculative pe care le cumpăr.

Atunci când am profituri mari de pe piaţa de acţiuni, îmi plătesc impozitul pe câştigurile din capital din chiar acest câştig şi apoi reinvestesc ceea ce mai rămâne în proprietăţi imobiliare, reasigurându-mi baza activelor.

Încă ceva despre afacerile imobiliare. Am călătorit în toa­tă lumea şi am ţinut cursuri despre cum se investeşte. În fiecare oraş, oamenii mi-au spus că nu poţi cumpăra ieftin proprietăţi imobiliare. Eu, din experienţă, ştiu că lucrurile stau altfel. Chiar şi la New York sau la Tokio ori în jurul ori­cărui oraş există adevărate chilipiruri, pe care nimeni nu le bagă în seamă. La Singapore, unde veşnic cresc preţurile la proprietăţile imobiliare, există încă multe chilipiruri la tot pasul. De câte ori aud pe cineva că îmi spune: „Aşa ceva nu se poate aici”, referindu-se la felul în care investesc eu, le reamintesc tuturor că dacă ar fi fost să se exprime corect, ar fi trebuit să spună: „Nu ştiu cum s-ar putea face aşa ceva aici... deocamdată.”

Multe ocazii nu se văd cu ochiul, ci cu mintea. Mulţi oameni nu se îmbogăţesc niciodată pur şi simplu pentru că nu au pregătirea financiară necesară pentru a detecta ocazi­ile aflate chiar sub nasul lor.

Adesea sunt întrebat: „Cum să încep?”

În ultimul capitol ofer zece paşi pe care i-am urmat pe drumul libertăţii mele financiare. Nu uitaţi însă ca întot­deauna să vă şi distraţi, pentru că este un simplu joc. Uneori câştigaţi, alteori învăţaţi. Dar distraţi-vă. Majoritatea oame­nilor nu câştigă niciodată pentru că se tem prea tare să nu piardă. De aceea şcoala tradiţională mi se pare o prostie. La şcoală învăţăm că nu e bine să greşeşti şi suntem pedepsiţi de fiecare dată când greşim. Şi totuşi, dacă priviţi cu atenţie felul cum sunt concepuţi oamenii, ei învaţă tocmai din greşeli. În­văţăm să mergem căzând mai întâi. Dacă n-am fi căzut nici­odată, n-am fi mers niciodată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mersul cu bicicleta. Încă mai am cicatrice pe ge­nunchi, dar acum pot merge pe bicicletă fără să mă gândesc măcar. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul îmbogăţirii. Din păcate, principalul motiv pentru care majoritatea oamenilor nu sunt bogaţi este că se tem să nu piardă. Învingătorii nu se tem de pierderi, de eşecuri. Dar rataţii se tem. Eşecurile sunt parte componentă a procesului reuşitei. Cei care evită eşecul evită şi reuşita. Eu privesc banii mai curând ca pe un meci de tenis. Joc serios, greşesc, mă corectez, apar alte greşeli, mă corectez şi mă îndrept. Când pierd meciul, mă duc la plasă, îi strâng mâna adversarului, îi zâmbesc şi îi spun: „Ne vedem sâmbăta viitoare.”

Există două tipuri de investitori.

1. Primul şi cel mai obişnuit tip de investitor este cel care cumpără un pachet de investiţii. Ei sună un intermedi­ar, cum ar fi o companie de proprietăţi imobiliare, un agent de Bursă sau un finanţist, şi cumpără ceva. Poate să fie o participare la un fond mutual, acţiuni sau obli­gaţiuni. Este o modalitate bună, cinstită şi simplă de a investi. Un exemplu ar fi acela al unui client care merge la un magazin de calculatoare şi cumpără un calculator direct de pe raft.

2. Cel de-al doilea tip de investitori sunt cei care creează investiţii. Acest investitor de obicei pune pe picioare o afacere, asemeni celor care cumpără componente de calculatoare şi apoi le asamblează. Este un fel de a croi după măsura clientului. Eu habar n-am cum se asam­blează componentele într-un calculator. Dar ştiu să asamblez ocaziile sau cunosc alţi oameni care ştiu s-o facă.

Acest al doilea tip de investitor este mai mult ca sigur in­vestitorul profesionist. Uneori, durează ani de zile pentru a pune cap la cap toate piesele componente. Şi uneori nu se potrivesc în veci. Acest al doilea tip de investitor este cel pe care mi-1 sugerase tatăl meu cel bogat să mi-1 iau ca model. E important să învăţăm cum să asamblăm piesele, pentru că aici sunt câştigurile uriaşe şi uneori şi pierderile uriaşe, atunci când curentul este împotriva noastră.

Dacă vreţi să faceţi parte din cea de-a doua categorie de investitori, trebuie să vă dezvoltaţi trei abilităţi principale. Aceste abilităţi se adaugă celor necesare pentru a deveni inteligenţi din punct de vedere financiar:

1. Cum să descoperiţi o ocazie pe care toţi ceilalţi au ra­tat-o. Trebuie să vedeţi cu ochii minţii ceea ce alţii nu reuşesc sa vadă cu ochii. De exemplu, un prieten a cumpărat casa aceea părăginită. Era sinistră numai când te uitai la ea. Toată lumea se întreba de ce o fi cum­părat-o. Ceea ce însă el a constatat şi noi nu este că acea casă era însoţită şi de patru terenuri goale. El a înţeles acest lucru atunci când s-a adresat companiei de la care a cumpărat dreptul de proprietate. După ce a cumpărat casa, a demolat-o şi a vândut cele cinci parcele de pământ unui constructor pentru o sumă de trei ori mai mare decât cea pe care o dăduse el. A câştigat 75.000 de dolari pentru o muncă de două luni. Nu e o sumă foar­te mare, dar depăşeşte cu mult salariul anual minim şi nu e deloc greu din punct de vedere practic.

2. Cum se strâng banii. Oamenii obişnuiţi merg doar la bancă. Cel de-al doilea tip de investitor trebuie să ştie însă cum să adune capital şi există multe feluri de a aduna fără a fi nevoie de o bancă. Pentru început, am învăţat să cumpărăm case fără sprijinul băncii. Nu atâta casele contează, ci dobândirea capacităţii de a strânge bani, lucru absolut nepreţuit.

Mult prea adesea îi aud pe oameni spunând: „Nu-mi dă mie banca bani.” Sau: „N-am cu ce să cumpăr.” Dacă vreţi să faceţi parte din a doua categorie de investitori trebuie să învăţaţi să rezolvaţi problemele care îi blo­chează pe cei mai mulţi oameni. Cu alte cuvinte, majo­ritatea oamenilor lasă ca banii să fie o oprelişte în în­cheierea unei afaceri. Dacă veţi putea depăşi acest obstacol, veţi fi cu mult înaintea celor care nu învaţă aces­te lucruri. De multe ori am cumpărat o casă, acţiuni sau un bloc fără un ban în bancă. Odată, am cumpărat o casă cu mai multe apartamente cu 1,2 milioane de dolari. Am încheiat ceea ce se numeşte o „Obligaţie de plată”, cu un contract scris între vânzător şi cumpărător. După care am adunat 100.000 de dolari pentru avans şi mi-au rămas 90 de zile în care să adun restul banilor. De ce am făcut-o? Pur şi simplu pentru că ştiam că, de fapt, valorează 2 milioane de dolari. Nu am reuşit niciodată să strâng banii în schimb, persoana care depusese 100.000 de dolari mi-a dat 50.000 de dolari pentru că i-am găsit afacerea asta. A preluat-o în locul meu, iar eu mi-am văzut de treabă. Total zile de lucru: trei. Din nou precizez că de fapt contează mult mai mult ceea ce ştii, şi nu ceea ce cumperi. Investiţia nu înseamnă cumpăra­re. Este mai degrabă o formă de cunoaştere.

3. Cum să-i organizaţi pe oamenii deştepţi. Oamenii inte­ligenţi sunt cei care muncesc alături de o persoană pe care eventual o angajează şi care este mai inteligentă decât ei. Când aveţi nevoie de un sfat, aveţi grijă să vă luaţi consilierii cei mai buni.

Sunt multe de învăţat, dar răsplata poate fi astronomică. Dacă nu vreţi să vă însuşiţi aceste taine, alegeţi atunci primul tip de investitori pentru că vă este mult mai potrivit. Ceea ce ştiţi este cea mai mare avere pe care o deţineţi. Ceea ce nu ştiţi este cel mai mare risc pe care vi-1 asumaţi.

Riscul există întotdeauna, aşa că învăţaţi să riscaţi şi nu să evitaţi riscurile.

CAPITOLUL 7

LECŢIA 6

Munciţi ca să învăţaţi – nu munciţi pentru bani

În 1995, am acordat un interviu unui ziar din Singapore. Tânăra ziaristă a venit la timp şi ne‑am apucat imediat de interviu. Ne aflam în holul unui hotel luxos, sorbindu-ne cafeaua şi discutând despre scopul vizitei mele la Singapore. Urma să ţin conferinţe alături de Zig Ziglar. El vorbea despre motivaţie, iar eu despre „Secretele celor bogaţi”.

„Cândva, aş vrea să fiu şi eu autoarea unui best-seller, aşa ca dumneavoastră”, spuse ea. Citisem o parte dintre articole­le pe care le scrisese la ziar şi fusesem impresionat. Avea un stil puternic şi foarte limpede. Articolele ei trezeau interesul cititorului.

„Dar aveţi un stil excelent”, i-am răspuns eu. „Ce vă îm­piedică să vă realizaţi visul?”

„Munca mea pare că nu duce nicăieri”, spuse ea calm. „Toată lumea spune că romanele mele sunt excelente, dar nu se întâmplă nimic. De asta mi-am păstrat slujba la ziar. Măcar cu asta îmi plătesc facturile. Aveţi vreo sugestie în această direcţie?”

„Sigur că da”, am spus eu optimist. „Un prieten de-al meu din Singapore are o şcoală care pregăteşte agenţi de vânzări. El organizează aceste cursuri pentru multe dintre mari­le companii din Singapore şi cred că dacă ai urma unul din­tre ele, ţi-ar fi de mare ajutor în carieră.”

Ea mă întrebă contrariată: „Credeţi că ar trebui să merg la şcoală să învăţ să vând?”

Am dat din cap că da.

„Chiar vorbiţi serios?”

Am dat din nou din cap. „Ce e rău în asta?”, am bătut eu în retragere. Se simţise jignită şi acum aş fi vrut să nu-i fi spus nimic. În încercarea mea de a fi de ajutor am ajuns să-mi apăr punctul de vedere.

„Eu am o diplomă în literatura engleză. De ce să merg la şcoală să învăţ să fiu agent de vânzări? Am o profesie. Am urmat o şcoală pentru a face o carieră, tocmai pentru a nu fi nevoită să ajung să fiu agent de vânzări. Îi urăsc pe cei de la vânzări. Nu vor decât bani. Deci explicaţi-mi de ce ar trebui să studiez asta.” Între timp, îşi strângea servieta foarte energic. Interviul se terminase.

Pe măsuţă se afla un exemplar al unui alt best-seller pe care îl scrisesem mai demult. L-am luat împreună cu notiţele pe care şi le făcuse pe un carneţel. „Vedeţi?”, am zis eu arătând către notiţe.

S-a uitat la notiţe şi a spus dezorientată: „Ce?”

Din nou, în mod deliberat, i-am arătat notiţele. Pe carneţel notase „Robert Kiyosaki, autor de best-seller-uri”.

„Aici scrie «autor de best-seller-uri», şi nu cel mai bun scriitor”.

⇐ Предыдущая1234567Следующая ⇒

Поделиться: