Imediat a deschis ochii mari.

„Eu sunt un scriitor groaznic. Dv. sunteţi o mare scriitoare. Eu am urmat cursurile de agent de vânzări, dumneavoastră aveţi o diplomă. Dacă ar fi să punem ambele şcoli la un loc, s-ar ajunge la «un autor de best-seller-uri» şi «cel mai bun scriitor»”.

M-a străfulgerat din priviri. „Încă n-am decăzut în aşa hal încât să învăţ să vând. Cei ca dumneavoastră nu-şi fac o meserie din scris. Eu sunt o profesionistă a scrisului, iar dum­neavoastră sunteţi un agent de vânzări. Nu-i corect.”

Şi-a luat şi restul notiţelor şi s-a îndreptat iute spre uşile acelea mari de sticlă, pierzându-se în dimineaţa umedă a oraşului Singapore.

A doua zi dimineaţă, măcar a publicat un articol corect şi favorabil mie.

Lumea este plină de oameni inteligenţi, talentaţi, cu şcoa­lă şi cu har. Îi întâlnim zilnic. Sunt pretutindeni în mijlocul nostru. Acum câteva zile, maşina mea nu mergea prea bine. Am mers la un atelier şi tânărul mecanic mi-a reparat-o în doar câteva minute. Şi-a dat seama ce are doar ascultând mo­torul. Am fost uluit.

Tristul adevăr este că un mare talent nu este de ajuns.

Sunt permanent şocat cât de puţin câştigă oamenii talen­taţi. Am aflat deunăzi că doar sub 5% dintre americani câşti­gă peste 100.000 de dolari pe an. Am cunoscut oameni strălu­ciţi, cu multă şcoală şi care câştigă sub 20.000 de dolari pe an. Un consultant în afaceri, specializat în comerţul cu aparatură medicală, îmi spunea cât de mulţi doctori, stomatologi şi me­dici generalişti au probleme financiare. Eu am crezut că în momentul în care şi-au luat o diplomă au şi început să curgă dolarii. Acest consultant în afaceri mi-a spus aşa: „Le lipseşte o abilitate ca să ajungă să facă mari averi.”

Acest lucru înseamnă că oamenii nu trebuie decât să înve­ţe şi să stăpânească acest ceva, după care venitul le va creşte excepţional. Am mai pomenit despre inteligenţa financiară ca formă de sinergie a contabilităţii, investiţiilor, marketin­gului şi legilor. Combinaţi aceste patru abilităţi practice şi va fi uşor să faceţi bani din bani. Când este vorba despre bani, oamenii nu ştiu să facă altceva decât să muncească din greu pentru ei.

Exemplul clasic de sinergie a talentelor îl reprezenta tânăra ziaristă. Dacă ar fi învăţat temeinic cum să vândă şi să facă marketing, venitul ei ar fi crescut simţitor. În locul ei, aş fi urmat şi nişte cursuri de publicitate, nu numai de vânzări. Apoi, în loc să lucrez la ziar, mi-aş fi căutat o slujbă într-o agenţie de publicitate. Chiar dacă ar fi însemnat mai puţini bani, ar fi învăţat să comunice „pe scurt”, aşa cum se reuşeşte cu succes prin intermediul reclamelor. Ar mai fi petrecut ceva vreme şi învăţând câte ceva despre relaţiile publice, o altă abilitate importantă. Ar fi învăţat cum să câştige milioane din publicitate. Iar apoi noaptea şi la sfârşiturile de săptămână ar fi putut să scrie marele ei roman. Când l-ar fi terminat, ar fi reuşit să-şi vândă mai bine cartea. Apoi, după o scurtă vreme, ar fi putut deveni un „autor de best-seller-uri”.

Când am scos prima mea carte „Dacă vreţi să deveniţi bogaţi şi fericiţi nu mergeţi la şcoală”, un editor mi-a sugerat să-i schimb titlul în „Economia educaţiei”. I-am explicat că un asemenea titlu ar însemna să vând două exemplare, unul fami­liei şi altul celui mai bun prieten. Problema este că până şi ei ar aştepta să obţină unul pe gratis. Titlul şocant „Dacă vreţi să deveniţi bogaţi şi fericiţi, nu mergeţi la şcoală” fusese ales tocmai pentru că ştiam că asta va însemna o enormă publicitate. Eu sunt pentru învăţământ şi cred în reforma învăţământului. Altfel, de ce aş continua să lupt pentru schimbarea străvechi­ului sistem? Aşa încât am ales un titlu care să-mi faciliteze accesul la emisiunile de televiziune şi radio tocmai pentru că vroiam să devin un personaj controversat. Unii credeau că sunt nebun de legat, dar cartea se vindea al naibii de bine.

Când am absolvit, în 1969, Academia Comercială de Ma­rină a SUA, tatăl meu cu şcoală a fost foarte încântat. Compa­nia Standard Oil din California m-a angajat pentru flota lor de vase petroliere. Eram ofiţer trei şi câştigam mai puţin decât colegii mei, dar nu era rău pentru prima slujbă de după ab­solvirea facultăţii. Iniţial, eram plătit cu 42.000 de dolari pe an, în care erau incluse orele suplimentare şi nu trebuia să muncesc decât şapte luni. Aveam cinci luni vacanţă. Dacă aş fi vrut, aş fi putut să plec în Vietnam cu o altă companie na­vală şi să-mi dublez uşor venitul, în loc să-mi iau cele cinci luni de vacanţă.

Mă aştepta o carieră strălucită şi totuşi, după şase luni, mi-am dat demisia şi m-am alăturat Marinei Comerciale ca să învăţ să pilotez. Tatăl meu cu şcoală a fost distrus. Tatăl meu bogat m-a felicitat.

În şcoală şi la locul de muncă prinde foarte mult ideea „specializării”. Adică pentru a câştiga mai mult sau a fi avan­sat trebuie să te „specializezi”. De aceea medicii, imediat după ce termină facultatea, încearcă să se specializeze, cum ar fi în ortopedie sau în pediatrie. Acelaşi lucru este valabil pentru contabili, arhitecţi, avocaţi, piloţi şi altele.

Tatăl meu cu şcoală credea în această idee. De aceea a fost încântat atunci când în sfârşit şi-a terminat doctoratul. Recu­noştea însă adesea că şcolile îi răsplătesc tot mai prost pe cei care învaţă tot mai mult.

Tatăl cel bogat m-a încurajat să fac exact contrariul. „Tre­buie să ştii câte puţin din cât mai multe”, mi-a sugerat el. De aceea ani de zile am lucrat în diverse departamente ale com­paniilor sale. Un timp, am lucrat şi la contabilitate. Chiar dacă probabil nu voi ajunge niciodată contabil, el vroia să învăţ prin „osmoză”. Tatăl cel bogat ştia că o să prind măcar „jargonul”, limbajul de specialitate, şi am să capăt flerul necesar pentru a distinge ce este important de ceea ce nu este. Am lucrat şi ca picolo, şi în construcţii, dar şi în vânzări, re­zervări şi marketing. El ne „punea la curent cu toate”, pe mine şi pe Mike. De aceea insista să participăm la întâlnirile cu bancherii, avocaţii, contabilii şi agenţii de Bursă. Vroia să cunoaştem câte puţin din toate domeniile imperiului său.

Când am renunţat la slujba mea bine plătită de la Stan­dard Oil, tatăl meu cu studii a avut o discuţie deschisă cu mine. Era uluit. Nu putea înţelege de ce am hotărât să îmi dau demisia dintr-o slujbă care îmi oferea o plată bună, mari avantaje, mult timp liber şi ocazii de avansare. Când m-a întrebat într-o seară: „De ce ai renunţat?”, n-am fost în stare să-i explic, oricât m-am străduit. Logica mea nu corespundea logicii sale. Marea problemă era că logica mea era de fapt logica tatălui cel bogat.

Siguranţa locului de muncă era totul pentru tatăl meu cu şcoală. Experienţa era în schimb totul pentru tatăl meu cel bogat.

Tatăl cu studii credea că am mers la şcoală ca să învăţ să fiu ofiţer de marină. Tatăl cel bogat ştia că am mers la şcoală pentru a studia comerţul internaţional. În vremea studenţiei, am participat la transporturi importante, navigând pe vase mari, pe petroliere şi pe vase cu pasageri, spre Orientul înde­părtat şi spre insulele Pacificului de Sud. Tatăl meu bogat susţinea că e mai bine să rămân în Pacific decât să merg cu vaporul în Europa, pentru că ştia că „popoarele care acum se formau” se aflau în Asia, şi nu în Europa. În vreme ce majori­tatea colegilor mei, inclusiv Mike, petreceau la cluburile stu­denţeşti, eu învăţam comerţul, învăţam să cunosc oamenii, stilul în afaceri şi cultura din Japonia, Taiwan, Thailanda, Singapore, Hong Kong, Vietnam, Coreea, Tahiti, Samoa şi Filipine. Şi eu mai petreceam din când în când, dar nu în frăţii­le studenţeşti. M-am maturizat rapid.

Tatăl meu cu şcoală nu putea înţelege de ce m-am hotărât să îmi dau demisia şi să intru în Marina Comercială. I-am explicat că vreau să învăţ să pilotez avioane şi mai ales să conduc trupele militare. Tatăl cel bogat mi-a explicat că lu­crul cel mai complicat în a conduce o companie militară este manevrarea oamenilor. El fusese în armată trei ani; tatăl meu cu şcoală fusese scutit de armată. Tatăl meu bogat mi-a spus cât de important este să înveţi să conduci oamenii, mai ales în situaţii periculoase. „Arta conducerii, asta este ceea ce tre­buie să înveţi acum”, mi-a spus el. „Dacă nu eşti un bun con­ducător, te vor înjunghia pe la spate, aşa cum se întâmplă şi în lumea afacerilor.”

Când m-am întors din Vietnam, în 1973, am renunţat la acest post, chiar dacă îmi plăcea enorm să pilotez avioane. Mi-am găsit o slujbă la Compania Xerox. M-am angajat acolo dintr-un singur motiv, şi nu pentru avantaje. Eram o persoa­nă timidă şi nimic nu mă înspăimânta mai tare pe lumea asta decât ideea de a vinde ceva. Compania Xerox avea cele mai bune programe de pregătire din America pentru agenţii de vânzări.

Tatăl meu cel bogat era mândru de mine. Celui cu şcoală îi era ruşine cu mine. Ca intelectual, considera că agenţii de vânzări îi sunt inferiori. Am lucrat patru ani la Xerox, până ce am învăţat să-mi stăpânesc frica de a bate pe la uşi şi de a fi refuzat. De îndată ce am reuşit să fiu permanent între primii cinci la vânzări, din nou mi-am dat demisia şi am mers mai departe, lăsând în urmă o altă strălucită carieră la o companie excelentă.

În 1977, am pus bazele primei mele companii. Tatăl cel bogat ne învăţase pe mine şi pe Mike cum să ţinem hăţurile într-o companie. Acum trebuia să profit de aceste informaţii şi să le pun cap la cap. Primul meu produs, portofelul din nailon, era făcut în Orientul îndepărtat şi adus într-un depo­zit din New York, nu departe de unde făcusem eu şcoala. Îmi încheiasem studiile oficiale şi era cazul să îmi iau zborul. Dacă dădeam greş, dădeam faliment. Tatăl meu cel bogat era de părere că e mai bine să dai faliment până în 30 de ani. „Îţi mai rămâne timp să-ţi revii”, ne sfătuia el. În ajunul celei de-a treizecea aniversări, primul transport tocmai pleca din Co­reea îndreptându-se spre New York.

Şi în prezent fac afaceri internaţionale. Şi în continuare, aşa cum mă sfătuise tatăl meu cel bogat, mă aplec în special asupra popoarelor în formare. Actualmente, compania mea de investiţii operează în America de Sud, Asia, Norvegia şi Rusia.

Există o butadă veche care sună cam aşa: „JOB este acroni­mul lui «Just Over Broke» (Imediat După Faliment).” Şi, din păcate, trebuie să mărturisesc că acest lucru se aplică în cazul a milioane de oameni. Pentru că şcolile nu gândesc în termeni de inteligenţă financiară, majoritatea celor care muncesc „trăiesc la minima rezistenţă”, muncesc şi-şi plătesc facturile.

Mai există o altă teorie îngrozitoare de management, care sună cam aşa: „Angajaţii se străduiesc cât să nu fie concedi­aţi, iar patronii îi plătesc cât să nu-şi dea demisia.” Şi dacă ur­măriţi nivelul salariilor din majoritatea companiilor, veţi constata că există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie.

În general, rezultatul este că majoritatea celor care mun­cesc nu progresează niciodată. Ei fac ceea ce au fost învăţaţi să facă, „îşi iau o slujbă sigură”. Majoritatea celor care mun­cesc se concentrează asupra muncii pentru plată şi avantaje, care constituie o răsplată pe termen scurt şi care adesea este dezastruoasă pe termen lung.

În schimb, le-aş recomanda tinerilor să-şi caute de lucru în funcţie de ce ar putea învăţa din acea slujbă, şi nu pentru ceea ce câştigă. Ei ar trebui mai întâi să caute să descopere de ce aptitudini este nevoie pentru o anumită profesie, şi asta înainte de a intra în infernala „cursă a şobolanului”.

Odată ce oamenii sunt prinşi în capcana de o viaţă a plăţii facturilor, ajung ca micii hamsteri care învârt rotiţele de metal din cuştile lor. Lăbuţele lor aleargă cu patimă, roata se învârteşte cu patimă, dar vine şi ziua de mâine şi se trezesc în aceeaşi cuşcă: grozavă slujbă, n-am ce spune.

În filmul „Jerry Maguire”, cu Tom Cruise, există multe replici excelente. Cea mai memorabilă este: „Să văd banii.” Dar există una şi mai adevărată. Ea este spusă atunci când Tom Cruise pleacă de la firmă. Tocmai fusese concediat şi întreabă întreaga companie: „Cine vrea să vină cu mine?” Şi se aşterne o tăcere mormântală. Doar o femeie se ridică şi spune: „Eu aş veni, dar peste trei luni urmează să mă avanseze.”

Această afirmaţie este poate cea mai reală din întreg fil­mul. E genul de afirmaţie pe care oamenii şi-o mărturisesc în gând, preocupaţi fiind să-şi plătească facturile. Ştiu că tatăl meu cu şcoală aştepta cu nerăbdare în fiecare an mărirea salariului şi de fiecare dată era dezamăgit. Drept pentru care se apuca iar de studiu, ca să obţină noi diplome şi o mărire de salariu, dar din nou se alegea cu o dezamăgire.

Întrebarea pe care o pun adesea este: „Unde duce această activitate zilnică, de fapt?” Exact ca în cazul micuţului hamster, mă întreb dacă oamenii îşi pun problema unde îi duce de fapt munca de zi cu zi. Ce le rezervă viitorul?

Cyril Brickfield, fostul director executiv de la Asociaţia Americană a Pensionarilor, declara că: „Pensiile private se află într-o stare de adevărat haos. Mai întâi, 50% din forţa de muncă actuală nu are nici un fel de pensie. Fie şi numai asta, şi ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare. Iar între 75 şi 80% dintre ceilalţi 50% au pensii insuficiente, de 55 sau 150 sau 300 de dolari pe lună.”

În cartea sa „The Retirement Myth” („Mitul pensionării”), Craig S. Karpel scrie: „Am fost la sediul unei firme de importanţă naţională ce se ocupă de consultanţă în privinţa pensiilor şi am cunoscut-o pe cea care ocupa funcţia de director speciali­zat în conceperea planurilor de pensii mari pentru cei din conducere. Când am întrebat-o la ce ar trebui să se aştepte cei care n-au funcţii de conducere în privinţa venitului din pensii, ea mi-a spus cu un zâmbet încrezător: «Glonţul de Argint».

«Ce înseamnă Glonţul de Argint?» am întrebat.

Ea a ridicat din umeri: «Dacă această generaţie numeroa­să de tineri şi-ar da seama că nu va avea bani din care să tră­iască la bătrâneţe, şi-ar zbura creierii.»” Karpel continuă prin a explica diferenţa dintre vechiul plan de pensionare cu be­neficii clare şi planul cel nou, 401K, care este riscant. Nu e nimic îmbucurător pentru cei care muncesc în ziua de azi. Şi acum mă refer doar la pensii. Dar dacă ar fi să adaug asigu­rările medicale şi căminele de bătrâni, totul ar deveni şi mai înspăimântător. În cartea sa din 1995, autorul arată că taxele pentru căminele de bătrâni au crescut de la 30.000 de dolari pe an la 125.000 de dolari pe an. El a mers la un azil de bătrâni curăţel, fără pretenţii, din cartierul lui, şi a descoperit că în 1995 costa 88.000 de dolari pe an.

Deja multe spitale din ţările cu un sistem medical social trebuie să ia nişte hotărâri extrem de grave, cum ar fi „cine trăieşte şi cine moare”. Aceste hotărâri pornesc pur şi simplu de la suma pe care o deţin şi de la cât de bătrâni sunt pacienţii. Dacă e vorba de un pacient bătrân, adesea va fi tratat un altul mai tânăr. Pacientul bătrân şi sărac este trecut undeva pe lista de aşteptare. Deci aşa cum cei bogaţi îşi pot permite un sis­tem de învăţământ mai bun, tot aşa ei vor rămâne în viaţă, în vreme ce aceia care n-au prea mulţi bani vor muri.

În consecinţă, mă întreb: cei care muncesc se gândesc oare la viitor sau la următoarea leafă, îşi fac oare gânduri pentru ce-i aşteaptă?

Când discut cu adulţii care doresc să câştige mai mulţi bani, le recomand de fiecare dată acelaşi lucru - să încerce să aibă o privire în perspectivă asupra vieţii lor. În loc să muncească pur şi simplu pentru bani şi pentru siguranţa zilei de mâine, ceea ce recunosc că este important, le sugerez să-şi mai ia o slujbă, dobândind astfel o nouă abilitate. Le recomand adesea să intre într-o reţea de companii de marke­ting, ceea ce se numeşte şi „multilevel marketing”, dacă în­tr-adevăr vor să înveţe cum să vândă ceva. O parte dintre aceste companii au nişte programe de pregătire excelente, care îi ajută pe oameni să-şi depăşească frica de eşec şi refu­zul, acestea fiind principalul motiv pentru care se ajunge la insuccese. Educaţia este mai preţioasă decât banii, mai ales pe termen lung.

Adesea, când fac această sugestie, mi se răspunde: „E prea mare efortul” sau: „Nu vreau să fac decât ceea ce mă intere­sează.”

În cazul afirmaţiei „E prea mare efortul”, îi întreb: „Şi atunci preferaţi ca o viaţă întreagă să daţi statului 50% din ceea ce câştigaţi?” Celorlalţi, care răspund că „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează”, le spun: „Nu mă intere­sează să merg să fac gimnastică, dar totuşi mă duc pentru că vreau să mă simt mai bine şi să trăiesc mai mult.”

Din păcate, există un sâmbure de adevăr în expresia „Nu înveţi cal bătrân la buiestru.” Dacă o persoană nu este obiş­nuită cu schimbările, îi va fi greu să se schimbe. Dar pe aceia dintre noi care nu sunt convinşi că trebuie să munceşti pentru a învăţa ceva nou aş vrea să-i încurajez: „Viaţa seamănă mult cu mersul la sala de sport.” Cel mai greu e să te urneşti. După aceea, e simplu. De multe ori, mi-a fost greu să mă duc, dar odată ajuns acolo şi apucându-mă de treabă, mi-a făcut plăcere. După ce terminam exerciţiile de gimnastică, mă bu­curam de fiecare dată că am reuşit să mă conving să merg.

Dacă nu sunteţi dispuşi să munciţi ca să învăţaţi ceva nou si insistaţi în schimb asupra unei înalte specializări în dome­niul vostru, interesaţi-vă mai întâi dacă firma la care lucraţi are sindicat. Sindicatele apără specialiştii.

Tatăl meu cu studii, după ce a ieşit din graţiile guverna­torului, a ajuns liderul sindicatului profesorilor din Hawaii. El mi-a spus că a fost cea mai grea slujbă pe care a avut-o vreodată. Pe de altă parte, tatăl meu cu bani s-a străduit toată viaţa ca nu cumva companiile lui să ajungă să aibă sindicat. Şi a reuşit. Cu toate că sindicatele erau aproape de fiecare dată, tatăl cel bogat a reuşit să le învingă.

Personal, nu sunt de partea nimănui, pentru că îmi dau seama de avantajele ambelor situaţii. Dacă veţi face aşa cum sunteţi învăţaţi la şcoală, adică să dobândiţi o înaltă speciali­zare, căutaţi protecţia sindicatelor. De exemplu, dacă mi-aş fi continuat cariera de pilot, m-aş fi orientat spre o companie care ar fi avut un puternic sindicat al piloţilor. De ce? Pentru că mi-aş fi dedicat viaţa învăţării unui singur lucru care are valoare într-o singură direcţie. Dacă aş fi fost exclus din acest domeniu, specializarea mea de o viaţă n-ar mai fi avut nici o valoare într-un alt domeniu. Un pilot cu vechime - cu 100.000 de ore de transport aerian serios şi care câştigă 150.000 de dolari pe an - greu îşi găseşte de lucru, adică o slujbă de profesor, de exemplu, pe un salariu similar. În ce priveşte specializarea, nu este întotdeauna posibil ca ea sa fie transferată dintr-un domeniu în altul, pentru că specializarea unui pilot în aviaţia comercială nu este la fel de importantă şi în sistemul educaţional.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru medici. Cu toate aces­te schimbări din domeniul medical, mulţi specialişti trebuie să se conformeze unor organizaţii cum ar fi HMO. Categoric că profesorii de şcoală generală trebuie să fie membri de sindicat. Actualmente în America sindicatul profesorilor este cel mai mare şi cel mai bogat dintre toate. National Education Association (Asociaţia Naţională pentru învăţământ) are un cuvânt foarte greu de spus din punct de vedere politic. Profesorii au nevoie de protecţia sindicatului lor pentru că şi specializarea lor are o valoare limitată exclusiv la domeniul învăţământului. Aşadar, regula principală este: „Specializaţi-vă şi apoi intraţi în sindicat.” Aceasta este o mişcare inte­ligentă.

Atunci când i-am întrebat pe cei cărora le predam: „Câţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun decât McDo­nald's?”, aproape toţi au ridicat mâna. După care i-am între­bat: „Dacă atât de mulţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun, cum se face că McDonald's câştigă mai mulţi bani decât voi?”

Răspunsul este clar: McDonald's excelează în afaceri. Are un sistem imbatabil. Motivul pentru care atâţia oameni talen­taţi sunt săraci constă în faptul că îi preocupă modul în care să facă un hamburgher mai bun, neştiind în schimb mai nimic despre cum se fac afacerile.

Un prieten de-al meu din Hawaii este un mare artist. El câştigă considerabil. Într-o bună zi, avocatul mamei lui 1-a sunat, spunându-i că aceasta i-a lăsat 35.000 de dolari. Asta mai rămăsese din averea ei după ce avocatul şi statul îşi luaseră partea lor. El a profitat imediat de ocazie pentru a‑şi spori afacerile, folosind o parte din bani pe reclamă. Două luni mai târziu, primul anunţ de o pagină la patru culori a apărut într-o foarte costisitoare revistă, care îi avea ca public ţintă pe cei foarte bogaţi. Anunţul a apărut vreme de trei luni. Nu a primit nici un răspuns în urma anunţului şi i s-a dus şi toată moştenirea. În prezent, el vrea să dea în judecată revista pentru că nu i-a reprezentat bine interesele.

Acesta este un exemplu cât se poate de banal al cuiva care ştie să facă un hamburgher minunat, dar nu se pricepe la afaceri. Atunci când l-am întrebat ce a învăţat, singurul răs­puns pe care mi 1-a dat a fost că de fapt „cei de la vânzări din publicitate sunt nişte escroci”. Apoi l-am întrebat dacă nu doreşte să urmeze un curs de vânzări şi unul de marketing direct. Răspunsul lui a fost: „N-am timp şi nu vreau să-mi irosesc banii.”

Lumea este plină de oameni talentaţi. Mult prea des ei sunt săraci sau au probleme financiare sau câştigă mai puţin decât ar fi în stare, şi asta nu pentru ceea ce ştiu, ci din cauza a ceea ce nu ştiu. Ei îşi concentrează toată atenţia asupra felu­lui cum se face hamburgherul şi nu asupra felului în care se vinde sau se livrează hamburgherul. Poate că McDonald's nu face cei mai buni hamburgheri, dar categoric cei care lu­crează acolo sunt cei mai buni în privinţa vânzării şi a livrării unui hamburgher de calitate medie.

Tatăl meu cel sărac dorea să mă specializez în ceva. Aşa credea el că se poate câştiga mai mult. Chiar şi după ce guver­natorul Hawaii-ului îi spusese că nu mai lucrează pentru guvern, tatăl meu cu studii continua să mă încurajeze să mă specializez în ceva. Apoi, tatăl meu cu şcoală s-a apucat să apere cauza profesorilor prin intermediul unui sindicat, organizând o campanie de protejare şi de obţinere de avanta­je pentru profesioniştii foarte bine pregătiţi. Ne-am certat adesea, dar niciodată nu a acceptat că supra-specializarea este cea care cauzează nevoia de protecţie a sindicatelor. El nu a înţeles niciodată că de fapt cu cât te specializezi mai mult cu atât cazi în această capcană şi devii dependent de specializa­rea respectivă.

Tatăl cel bogat ne-a sfătuit pe Mike şi pe mine „să ne mu­tăm cât mai des”. Multe companii procedează la fel. Găsesc câte un tânăr student strălucit care tocmai a terminat o facul­tate economică şi încep să îl „pregătească” în aşa fel încât în­tr-o bună zi să preia compania. Astfel, aceşti străluciţi tineri angajaţi nu se specializează într-un singur departament; ei sunt mutaţi de la un departament la altul pentru a cunoaşte toate aspectele sistemului utilizat în lumea afacerilor. Adesea, cei bogaţi îşi „pregătesc” copiii sau pe copiii altora. Procedând astfel, copiii lor au o imagine de ansamblu asupra operaţiunilor din afacerea respectivă şi pot înţelege felul în care diversele departamente depind unul de altul.

Generaţia celui de-al doilea război mondial considera că e „rău” să te muţi de la o companie la alta. În prezent, acest lucru este considerat o mişcare inteligentă. Cum oamenii trec de la o companie la alta în loc să se specializeze tot mai tare, de ce n-ar încerca şi să „înveţe” în loc să „câştige” doar? Pe termen scurt, asta s-ar putea să însemne că veţi câştiga mai puţin. Dar pe termen lung merită însutit.

Principalele calităţi în domeniul managementului necesa­re reuşitei sunt:

1. Managementul circuitului banilor;

2. Managementul sistemelor (inclusiv în ce te priveşte pe tine însuţi şi timpul acordat familiei);

Managementul oamenilor.

Cele mai importante calităţi specifice sunt cele referitoare la vânzări şi la înţelegerea marketingului. Abilitatea de a vin­de - de a comunica cu alţii, fie că e vorba de un client, de un angajat, de un şef, de un partener de viaţă sau de un copil - stă la baza reuşitei personale. Capacitatea de a comunica în scris, oral sau la negocieri este de o importanţă capitală pen­tru o viaţă reuşită. Este o capacitate la care eu lucrez perma­nent, urmând cursuri sau cumpărând casete pregătitoare toc­mai pentru a-mi lărgi cunoştinţele.

Aşa cum am menţionat, tatăl meu cu şcoală, pe măsură ce muncea tot mai mult, devenea tot mai competent. Dar se şi afunda tot mai tare în capcana super-specializării. Chiar dacă salariul lui creştea, posibilităţile scădeau. Când n-a mai avut acces la funcţia guvernamentală, şi-a dat seama cât de vulne­rabil este de fapt din punct de vedere profesional. Exact ca şi în cazul sportivilor profesionişti, care dintr-odată au un acci­dent sau îmbătrânesc şi nu mai pot face sport. Brusc, slujba lor foarte bine plătită dispare şi au capacităţi limitate de a o lua de la început. Cred că de aceea tatăl meu cu studii s-a îndreptat apoi spre sindicate. Şi-a dat seama cât de mult ar avea de câştigat cu ele.

Tatăl cel bogat ne-a încurajat pe Mike şi pe mine să ştim câte puţin din toate. Ne-a încurajat să lucrăm cu persoane mai deştepte ca noi şi să aducem oameni inteligenţi cu care să ne formăm echipe. În prezent, asta s-ar chema o sinergie a specializărilor profesionale.

Actualmente, întâlnesc foşti profesori care câştigă sute de mii de dolari pe an. Câştigă atât de mult pentru că s-au spe­cializat în domeniul lor, dar au dobândit şi alte cunoştinţe utile. Ei pot preda tot aşa de bine pe cât pot vinde şi face mar­keting. Ştiu că nu există talent mai important decât acela de a vinde şi de a face marketing. Capacitatea de a vinde şi de a face marketing nu este la îndemâna celor mai mulţi în primul rând datorită faptului că se tem de a nu fi refuzaţi. Cu cât veţi fi mai pricepuţi în arta comunicării, a negocierii şi a stăpânirii fricii de a fi refuzaţi, cu atât vă va fi mai uşor în viaţă. Aşa cum o sfătuiam pe acea ziaristă care vroia să devină „autoare de best-seller-uri” îi sfătuiesc pe toţi ceilalţi. O specializare propriu-zisă are punctele ei tari, dar şi punctele ei slabe. Am prieteni care sunt nişte genii, dar nu pot comunica eficient cu ceilalţi oameni şi, ca urmare, câştigurile lor sunt jalnice. Îi sfă­tuiesc să-şi petreacă un an învăţând cum să vândă. Chiar dacă nu câştigă nimic, arta comunicării se va îmbunătăţi în cazul lor considerabil. Şi acest lucru este nepreţuit.

Pe lângă faptul că trebuie să ştim să acumulăm informaţii, să vindem şi să facem marketing, trebuie să fim buni profe­sori, dar şi buni învăţăcei. Pentru a fi cu adevărat bogaţi tre­buie să fim capabili să oferim aşa cum suntem capabili să primim. În cazul unor probleme financiare sau profesionale, intervine tocmai această incapacitate de a oferi şi de a primi. Ştiu mulţi oameni care sunt săraci pentru că nu sunt nici buni elevi, nici buni profesori.

Ambii mei taţi erau generoşi. Amândoi puneau pe primul loc dăruirea. Predatul era una dintre modalităţile lor de a oferi ceva. Cu cât ofereau mai mult, cu atât primeau mai mult. Exista însă o diferenţă izbitoare în privinţa darurilor în bani. Tatăl meu cel bogat dăruia mulţi bani, dona la biserică, pen­tru opere de caritate, pentru fundaţiile sale. El ştia că pentru a primi bani trebuie să dai bani. A da bani este secretul ma­jorităţii familiilor foarte bogate. De aceea există organizaţii precum Fundaţia Rockefeller şi Fundaţia Ford. Acestea sunt organizaţii concepute pentru a spori averi, dar şi pentru a dărui permanent.

Tatăl meu cel cu şcoală spunea mereu: „Când o să am un ban în plus am să-1 dăruiesc.” Problema era că niciodată n-avea un ban în plus. Muncea tot mai mult pentru a obţine mai mulţi bani, în loc să se concentreze asupra legii celei mai im­portante a banilor: „Dă şi ţi se va da.” în loc de a crede în asta, el credea în „Primeşte şi apoi vei da.”

În concluzie, eu am devenit într-un fel asemeni ambilor mei taţi. Parte din mine este un capitalist înrăit, căruia îi place jocul de noroc al banilor care fac bani. Cealaltă parte îl re­prezintă pe profesorul cu răspundere socială, profund preo­cupat de veşnica prăpastie dintre cei care au şi cei care n-au. Personal, socotesc că principalul vinovat de adâncirea acestei prăpăstii este sistemul de învăţământ arhaic.

CAPITOLUL 8

Depăşirea obstacolelor

Chiar şi după ce oamenii studiază şi se alfabetizează din punct de vedere financiar, ei tot se mai lovesc de obstacole în obţinerea independenţei financiare. Există cinci motive prin­cipale pentru care cei iniţiaţi din punct de vedere financiar nu reuşesc totuşi să aibă o coloană a activelor suficient de bogată. Coloana activelor este cea care poate produce mari sume de bani din circuitul financiar. Coloana activelor este cea care îi poate scăpa de probleme, astfel încât ei să ducă existenţa la care visează în loc să muncească tot timpul doar pentru a-şi plăti facturile. Cele cinci motive sunt:

Frica.

Scepticismul.

Lenea.

Obiceiurile proaste.

5. Aroganţa.

Motivul nr. 1. Înfrângerea fricii de a pierde bani. N-am cunoscut niciodată pe nimeni căruia să-i facă plăcere să piar­dă bani. Şi de când mă ştiu n-am cunoscut nici un om bogat care să nu fi pierdut bani. În schimb, cunosc o mulţime de oameni săraci care n-au pierdut nici un bănuţ... investindu-1, adică.

Teama de a pierde bani este firească. Toată lumea o are. Chiar şi cei bogaţi. Dar problema nu este teama, ci felul cum este ea stăpânită. Felul cum reacţionaţi la pierderi. Felul cum manevraţi eşecul. Asta contează de fapt. Asta are cea mai mare valoare în viaţă, nu banii. Principala diferenţă dintre un om bogat şi un om sărac constă în felul în care îşi stăpâneşte frica.

E normal să vă fie frică. E normal să fiţi laşi când e vorba de bani. Dar încă vă puteţi îmbogăţi. Cu toţii suntem eroi în unele direcţii şi laşi în altele. Soţia prietenului meu este asis­tentă la urgenţe. Când vede sânge, se apucă imediat de treabă. Când îi pomenesc de investiţii, o ia la fugă. Eu când văd sânge nu fug. Leşin.

Tatăl meu cel bogat a înţeles foarte bine fobia banilor. „Unora le e frică de şerpi, altora le e frică să nu piardă bani. În ambele cazuri este vorba de fobii”, spunea el. Soluţia lui pentru fobia pierderii banilor erau nişte versuri care sunau cam aşa: „Dacă urăşti riscul şi grijile... apucă-te de treabă cât mai devreme.” De aceea băncile le recomandă tinerilor să-şi formeze obiceiul de a economisi. Dacă începeţi de foarte tineri, este mai uşor să vă îmbogăţiţi. Nu am să aprofundez aceste idei aici, dar este o mare diferenţă între o persoană care începe să pună deoparte la 20 de ani şi una care o face la 30 de ani. Este o diferenţă izbitoare.

Se spune că una dintre minunile lumii este puterea de a combina diverse interese. Cumpărarea Insulei Manhattan se zice că ar fi fost cel mai mare chilipir al tuturor timpurilor. New York-ul a fost cumpărat cu echivalentul a 24 de dolari în gablonţuri şi mărgele. Şi totuşi, dacă cei 24 de dolari ar fi fost investiţi cu 8% dobândă anual, ar fi valorat până în 1995 peste 28 de miliarde de dolari. Manhattan-ul ar fi putut fi cumpărat din nou cu ceea ce mai rămânea după achiziţiona­rea unei mari părţi din Los Angeles, mai ales la nivelul pre­ţurilor de pe piaţa imobiliară din 1995.

Vecinul meu lucrează la o importantă companie de calcu­latoare. Este acolo de 25 de ani. Peste încă 5 ani, el va pleca de la companie având 4 milioane de dolari incluşi în planul de pensii 401K. Majoritatea banilor sunt investiţi în fonduri mutuale cu creştere rapidă, pe care el le va transforma în obligaţiuni şi titluri de stat. Va avea doar 55 de ani când va ieşi la pensie şi în continuare va beneficia de un circuit pasiv de bani de peste 300.000 de dolari pe an, mai mult decât câştigă acum din leafă. Deci se poate, chiar dacă nu vă place să pierdeţi sau urâţi riscul. Trebuie doar să începeţi foarte devre­me şi să vă preocupe o schemă de pensii, angajând un specialist în finanţe în care să aveţi încredere şi care să vă călău­zească înainte de a investi, indiferent în ce.

Dar dacă nu mai aveţi mult timp la dispoziţie sau doriţi să vă pensionaţi mai devreme? Cum puteţi să vă stăpâniţi fri­ca de a pierde bani?

Tatăl meu cel sărac n-a făcut nimic. Pur şi simplu n-a des­chis discuţia, refuzând acest subiect. Pe de altă parte, tatăl meu cel bogat m-a sfătuit să gândesc ca texanii. „Îmi place Texas-ul şi îmi plac texanii”, obişnuia el să spună. „În Texas, totul este mai mare. În Texas, când se câştigă, se câştigă masiv. Când se pierde, se pierde spectaculos.”

„Le place să piardă?” am întrebat eu.

„N-am spus asta. Nimănui nu-i place să piardă. Arată-mi tu mie pe cineva căruia îi place să piardă şi în mod sigur că persoana e un ratat”, spuse tatăl cel bogat. „Mie-mi place ati­tudinea texanului în raport cu riscul, cu răsplata şi cu eşecul. La asta mă refer. Felul cum îşi administrează viaţa. Ei trăiesc în stil mare şi nu ca majoritatea celor de pe aici, care reacţio­nează ca nişte gângănii când e vorba de bani. Nişte gângănii speriate să nu-i observe careva, care se smiorcăie ori de câte ori băcanul nu le dă un sfert de dolar rest.”

Tatăl cel bogat şi-a continuat explicaţia:

„Ceea ce-mi place cel mai mult la texani este atitudinea lor. Ei sunt mândri când câştigă şi se fălesc când pierd. Texanii au şi un proverb: «Dacă tot e să dai faliment, să fie unul spec­taculos.» Nu-ţi face plăcere să recunoşti când dai faliment. Majoritatea celor de pe aici se tem atât de tare să nu piardă, încât au grijă să nu aibă ce să piardă.”

Permanent ne spunea lui Mike şi mie că motivul cel mai important al insuccesului financiar îl reprezintă faptul că oamenii nu vor deloc să-şi asume riscuri. „Oamenii se tem atât de tare să nu piardă, încât până la urmă pierd”, spunea el.

Fran Tarkenton, o fostă vedetă a fotbalului american, zicea altfel: „Să câştigi înseamnă să nu-ţi fie teamă că ai să pierzi.”

De-a lungul vieţii mele, am observat că de obicei se câştigă după ce se pierde ceva. Înainte de a învăţa să merg pe bicicle­tă, am căzut de mai multe ori. N-am cunoscut nici un jucător de golf care să nu fi ratat o minge. N-am cunoscut pe nimeni care să nu se fi îndrăgostit la un moment dat fără speranţă. Şi n-am cunoscut nici un om bogat care să nu fi pierdut vreoda­tă bani. Aşadar, pentru cei mai mulţi motivul pentru care nu câştigă din punct de vedere financiar constă în faptul că suferinţa cauzată de pierderea banilor ar fi cu mult mai mare decât bucuria de a fi bogat. Un alt proverb texan sună aşa: „Toată lumea vrea să ajungă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară.” Majoritatea visează să fie bogaţi, dar îi sperie gândul că ar putea pierde bani. Deci nu ajung niciodată în Rai.

Tatăl cel bogat obişnuia să ne povestească lui Mike şi mie despre călătoriile sale în Texas.

„Dacă vreţi într-adevăr să învăţaţi cum să abordaţi riscul, cum să pierdeţi şi cum să faceţi faţă eşecului, mergeţi la San Antonio şi vizitaţi Alamo. Alamo este povestea minunată a unor oameni curajoşi care au hotărât să lupte deşi ştiau că n-au sorţi de izbândă, totul fiindu-le potrivnic. Ei au preferat să moară decât să se predea. Aceasta este o poveste care in­spiră şi merită studiată; totuşi, ea rămâne o tragică înfrângere militară. Au fost bătuţi măr. Un eşec, dacă vreţi. Au pierdut. Şi cum au înfruntat texanii eşecul? Au continuat să strige în gura mare: «Nu uitaţi de Alamo!»”

Mike şi cu mine am auzit de multe ori povestea asta. Tatăl cel bogat ne-o spunea mereu, mai ales în ajunul unei afaceri importante, când era nervos. După ce îşi termina cu scrupulozitate toate îndatoririle şi nu-i mai rămânea decât să facă pasul înainte sau să stea pe loc, ne spunea această poveste. De câte ori se temea să nu greşească sau să nu piardă bani, ne spunea această poveste. Îi dădea curaj, pentru că îi amintea de faptul că oricând o pierdere în plan financiar se poate transforma într-un câştig. Tatăl cel bogat ştia că eşecul îl va face mai puternic şi mai deştept. Nu că ar fi vrut să piardă; dar ştia exact care este valoarea lui şi cum va aborda pierde­rea. El o va transforma într-un câştig. De asta era un învingă­tor, iar alţii nişte rataţi. Acest lucru îi dădea curaj să facă acel pas important când alţii băteau în retragere. „De asta îmi plac atât de mult texanii. Iau un mare eşec şi-1 transformă într-un punct turistic din care câştigă milioane.”

Dar poate că vorbele lui de cea mai mare însemnătate pentru mine, mai ales acum, rămân acestea: „Texanii nu-şi în­groapă eşecurile. Se inspiră din ele. Ei iau nereuşitele şi le transformă în strigăte de izbândă. Eşecurile îi inspiră pe texani spre a deveni învingători. Aceasta însă nu este o formu­lă exclusiv a texanilor. Este formula tuturor învingătorilor.”

Aşa cum spuneam şi despre faptul că a cădea de pe bici­cletă face parte din procesul învăţării mersului pe bicicletă. Îmi amintesc că acele căzături mă făceau să fiu şi mai hotărât să învăţ să merg. Şi nu dimpotrivă. N-am întâlnit niciodată un jucător de golf care să nu fi ratat măcar o minge. Pe jucă­torii de golf profesionişti ratarea unei mingi sau a unui tur­neu îi face să fie şi mai buni, să exerseze suplimentar, să stu­dieze în plus. Aşa devin mai buni. Învingătorii se inspiră din eşecuri. Rataţii sunt înfrânţi de eşecuri.

Iată un citat din John D. Rockefeller: „Întotdeauna am în­cercat să transform orice dezastru într-o ocazie.”

Ca japonezo-american, vă asigur că lucrurile stau chiar aşa. Cei mai mulţi spun că Pearl Harbor a fost o greşeală a americanilor. Eu cred că a fost o greşeală a japonezilor. În fil­mul „Tora, Tora, Tora”, un sobru amiral japonez le spune subor­donaţilor săi care-1 ovaţionează: „Mă tem că am trezit un monstru.” „Nu uitaţi de Pearl Harbor” a devenit un strigăt de mobilizare. Una dintre cele mai mari pierderi ale Americii a fost transformată într-un motiv de a fi învingători. Această mare înfrângere i-a dat tărie Americii şi curând s-a dovedit a fi o putere mondială.

Eşecurile îi inspiră pe învingători. Şi tot eşecurile îi înfrâng pe rataţi. Acesta este cel mai mare secret al învingăto­rilor. Un secret pe care rataţii nu-1 cunosc. Cel mai mare se­cret al învingătorilor este faptul că eşecul inspiră reuşita; ast­fel, învingătorii nu se tem de eşec. Voi repeta citatul din Fran Tarkenton: „Să câştigi înseamnă să nu-ţi fie teamă că ai să pierzi.” Cei ca Fran Tarkenton nu se tem să piardă pentru că îşi cunosc exact valoarea. Ei urăsc eşecul, chiar dacă ştiu că i-ar ajuta să devină şi mai buni. Este o mare diferenţă între a urî eşecul şi a te teme de el. Cei mai mulţi se tem atât de tare să nu piardă bani, încât îi pierd. Dau faliment dintr-o nimica toată. Din punct de vedere financiar, ei îşi plănuiesc viaţa mult prea fără riscuri şi la un nivel prea mic. Îşi cumpără case mari şi maşini mari, dar nu cu investiţii mari. Principa­lul motiv pentru care 90% dintre americani au probleme financiare este faptul că ei nu vor să piardă niciodată. Ei nu joacă pentru a câştiga.

Apelează la specialiştii în finanţe sau contabilitate sau la brokeri şi cumpără un portofoliu de acţiuni sigure. Majorita­tea au mulţi bani băgaţi în certificate de depozit, în obliga­ţiuni cu dobândă scăzută, în mici fonduri mutuale care ope­rează ca în familie şi doar în câteva acţiuni individuale. Aces­ta este un portofoliu sigur şi rezonabil. Dar nu se câştigă dintr-un asemenea portofoliu. Acesta este portofoliul cuiva care joacă pentru a nu pierde.

Să nu mă înţelegeţi greşit. E poate un portofoliu mai bun decât ce deţine 70% din populaţie, şi asta e înspăimântător. Pentru că un portofoliu sigur este mai bun decât nimic. Este un portofoliu ideal pentru un om care ţine să nu-şi asume riscuri. Dar a juca la sigur, urmărind mereu echilibrul între investiţie şi câştig, nu este o cale a investitorilor care joacă cu succes. Dacă aveţi bani puţini şi vreţi să vă îmbogăţiţi, tre­buie mai întâi să vă „concentraţi” şi apoi să vă „echilibraţi”. Dacă veţi analiza o persoană care a reuşit, veţi constata că la început nu avea acest echilibru. Cei care caută prea mult echilibru nu ajung nicăieri. Rămân pe loc. Pentru a face pro­grese e nevoie mai întâi de un dezechilibru. Gândiţi-vă la felul cum aţi învăţat să mergeţi.

Thomas Edison nu era echilibrat. El se concentrase asupra unui lucru. Nici Bill Gates n-a fost echilibrat, ci s-a concen­trat. Donald Trump se concentrează. George Soros se concen­trează. George Patton nu şi-a dus tancurile peste tot. Le-a concentrat într-un loc şi a lovit exact în punctele slabe ale li­niei germane. Francezii au luptat în câmp deschis pe Linia Maginot şi ştiţi ce s-a întâmplat.

Dacă într-adevăr doriţi să vă îmbogăţiţi, trebuie să vă concentraţi. Trebuie să puneţi cât mai multe ouă doar în câte­va coşuri. Nu procedaţi asemeni celor săraci sau asemeni celor din pătura de mijloc: nu puneţi puţinele ouă în multe coşuri.

Dacă vă e frică să nu pierdeţi, acţionaţi fără riscuri. Dacă eşecul vă destabilizează, acţionaţi fără riscuri. Apelaţi la in­vestiţii echilibrate. Dacă aveţi peste 25 de ani şi vă sperie riscurile, nu vă veţi mai schimba. Acţionaţi fără riscuri, dar apucaţi-vă devreme de treabă. Începeţi să vă adunaţi ouăle în cuib încă din vreme, pentru că va fi un proces de durată.

Dar dacă aveţi vise de libertate - sau vreţi să ieşiţi din cursa şobolanului - prima întrebare pe care trebuie să v-o puneţi este: „Cum reacţionez în faţa eşecului?” Dacă eşecul vă îndeamnă să învingeţi, poate că ar fi mai bine să-1 cunoaş­teţi - dar aceasta este doar o eventualitate. Dacă eşecul vă face să fiţi slabi sau vă scoate din fire - şi vă manifestaţi ca nişte copii răsfăţaţi care apelează la avocat şi deschid procese de câte ori ceva nu le iese cum vor -, atunci acţionaţi fără riscuri. Păstraţi‑vă slujba. Sau cumpăraţi obligaţiuni ori fon­duri mutuale. Şi mai ales nu uitaţi că şi în aceste instrumente financiare există riscuri, chiar dacă sunt mai sigure.

Spun toate astea şi pomenesc de Texas sau de Fran Tarkenton pentru că e uşor să umpli coloana activelor. Nu-ţi tre­buie prea multă pregătire. Nici prea multă şcoală. Matemati­ca de clasa a cincea ajunge. Important este ca aceste active să fie valoroase. Pentru asta trebuie curaj, răbdare şi o atitudine potrivită în raport cu eşecul. Rataţii evită eşecul. Şi eşecul îi transformă pe rataţi în învingători. Amintiţi-vă de Alamo.

Motivul nr. 2. Depăşirea scepticismului. „Pică cerul. Pică cerul.” Aproape toţi ştim povestea „Puişorului cel laş” care aleargă de zor în curtea de păsări ca să vestească dezastrul. Cunoaştem şi mulţi oameni care procedează aşa. Cu toţii avem câte un „Puişor laş” în noi.

Aşa cum spuneam mai înainte, scepticul este de fapt un „puişor laş”. Cu toţii devenim puţin laşi când se adună nori de teamă şi de îndoială în gândurile noastre.

Cu toţii avem îndoieli. „Nu sunt deştept.” „Nu sunt destul de bun.” „Cutare e mai bun decât mine.” Uneori suntem pa­ralizaţi de îndoielile noastre. Şi atunci începem jocul infernal al lui „Şi dacă...” „Şi dacă economia se prăbuşeşte imediat după ce eu investesc?” Sau: „Şi dacă pierd controlul şi nu pot să dau banii înapoi?” „Şi dacă lucrurile nu ies aşa cum am plănuit?” Sau prietenii şi chiar cei dragi ne amintesc de ne­ajunsurile noastre, indiferent ce i-am întreba. Adesea ne spun: „Ce te face să crezi că ai fi în stare?” Sau: „Dacă e o idee chiar aşa de grozavă, cum de nu i-a mai venit nimănui?” Sau: „N-o să meargă niciodată. Nu-ţi dai seama ce spui.” Aceste vorbe de îndoială sunt adesea atât de puternice, încât nu mai putem face nimic, ne blochează. Se trezeşte un sentiment de teamă cumplită în stomac. Uneori nu mai putem dormi, nu mai putem avansa şi rămânem la lucrurile sigure şi ocaziile trec pe lângă noi. Ne uităm cum trece viaţa pe lângă noi, în vreme ce rămânem imobilizaţi cu un nod în stomac. Cu toţii am simţit asta măcar o dată în viaţă, unii mai mult decât alţii.

Peter Lynch de la fondul mutual Fidelity Magellan se referă la avertismentele de genul „drobul de sare” considerându-le nişte „zgomote de fond” pe care le auzim cu toţii. Acest „zgomot de fond” fie ia naştere în mintea noastră, fie iese la iveală. Adesea ni-1 spun prietenii, familia, colegii sau mas-media. Lynch îşi aminteşte de perioada din timpul ani­lor 1950, când exista ameninţarea unui război atomic, lucru atât de puternic prezentat la ştiri, încât oamenii au început să‑şi construiască adăposturi şi să-şi facă rezerve de alimente şi apă. Dacă ar fi investit aceşti bani în mod înţelept, în loc să-i cheltuiască în adăposturi precare, probabil că în prezent ar fi cunoscut o adevărată independenţă financiară.

Când au început luptele de stradă de acum câţiva ani la Los Angeles, vânzările de arme în toată ţara au crescut spec­taculos. O persoană moare din cauza cărnii crude dintr-un hamburgher mâncat în statul Washington şi departamentul de sănătate al statului Arizona dă un ordin către toate restau­rantele să frigă bine carnea de vacă. O companie de medica­mente prezintă o reclamă despre felul în care oamenii iau gripa pe un post naţional de televiziune. Anunţul se face în februarie, răcelile sunt tot mai numeroase, dar şi vânzările de medicamente pentru gripă.

Majoritatea oamenilor sunt săraci pentru că atunci când este vorba de investiţii, lumea e plină de „puişori laşi” care strigă disperaţi: „Pică cerul! Pică cerul!” Şi ei sunt foarte efi­cienţi, pentru că în fiecare dintre noi există câte un „puişor laş”. Uneori trebuie mult curaj pentru a nu lăsa zvonurile şi previziunile sumbre să facă să încolţească îndoiala şi teama.

În 1992, un prieten pe nume Richard a venit de la Boston să îi facă o vizită soţiei mele, dar şi mie în Phoenix. El a fost foarte impresionat de ceea ce am reuşit noi cu acţiunile şi proprietăţile imobiliare. Preţurile la proprietăţile imobiliare scăzuseră în Phoenix. Ne-am petrecut două zile explicându-i că acestea sunt nişte ocazii excelente pentru creşterea circui­tului banilor şi a capitalului.

Soţia mea şi cu mine nu suntem de fapt agenţi imobiliari. Suntem doar investitori. După ce am identificat o clădire în­tr-o zonă bună, am sunat un agent care i-a vândut-o în acea după-amiază. Preţul a fost de doar 42.000 de dolari pentru o casă de oraş cu două dormitoare. Casele similare merg până la 65.000 de dolari. Prietenul nostru dăduse de un chilipir. Încântat, a cumpărat-o şi s-a întors la Boston.

Două săptămâni mai târziu, agentul a sunat spunându-ne că prietenul nostru s-a răzgândit. L‑am sunat imediat să aflu de ce. Mi-a zis doar că a vorbit cu vecinul lui, care i-a spus că e o afacere proastă. Că a plătit prea mult. L-am întrebat pe Richard dacă vecinul lui e investitor. Richard mi-a spus că „nu”. Când l-am întrebat de ce l-a ascultat, Richard a început să se apere din răsputeri şi mi-a zis că el vrea să mai caute. Piaţa imobiliară din Phoenix s-a modificat din nou şi în 1994 căsuţa respectivă se închiria cu 1.000 de dolari pe lună – 2.500 în lunile de iarnă grea. Casa valora 95.000 de dolari în 1995. Pentru Richard, ar fi fost suficient să plătească un avans de 5.000 de dolari şi ar fi ieşit din cursa şobolanului. Nici până în prezent n-a făcut nimic. Şi totuşi, chilipirurile în Phoenix încă există; trebuie doar căutate atent.

Faptul că Richard s-a răzgândit nu m-a surprins. Acesta reflectă „remuşcările cumpărătorului”, care ne afectează pe noi toţi. Îndoielile astea ne vin de hac. „Puişorul cel laş” a câştigat şi am pierdut o şansă de a ne descătuşa.

Iată un alt exemplu. O parte dintre activele mele sunt sub formă de drepturi asupra bunurilor debitorului în loc de cer­tificate de depozit. Câştig 16% pe an pentru banii mei, ceea ce sigur că depăşeşte cu mult cele 5 procente oferite de bancă. Acest tip de certificate sunt în proprietăţi imobiliare şi sub puterea legii, ceea ce din nou este un sistem mai sigur decât banca. Formula prin care sunt cumpărate le face să fie mai sigure. Ele nu sunt sub formă de lichidităţi. Le-am privit comparativ cu certificatele de depozit între 2 şi 7 ani. Aproape de fiecare dată când spun cuiva, mai ales celor care au bani în certificatele de depozit, că eu îmi ţin banii în astfel de certificate, mi se răspunde că e riscant. Mi se explică de ce n-ar tre­bui să procedez aşa. Atunci când îi întreb de unde deţin aces­te informaţii, îmi spun că de la un prieten sau dintr-o revistă de investiţii. Ei personal nu au procedat niciodată aşa, dar îi spun cuiva care a cunoscut această experienţă de ce nu tre­buie s-o facă. Cel mai mic profit pe care l-am avut a fost de 16%, dar cei care îşi manifestă neîncrederea preferă să accep­te 5%. Îndoiala costă scump.

După părerea mea, aceste îndoieli şi acest scepticism îi face pe cei mai mulţi să fie săraci şi să acţioneze fără riscuri. Lumea de fapt de-abia aşteaptă să vă îmbogăţiţi. Îndoielile îi fac pe oameni să rămână săraci. Aşa cum spuneam, teoretic, ieşirea din cursa şobolanului se face simplu. Nu trebuie prea multă şcoală, dar îndoielile acestea îi paralizează pe cei mai mulţi.

Tatăl cel bogat spunea: „Scepticii nu câştigă niciodată.” „Îndoielile necontrolate şi temerile duc la scepticism. Scepti­cii critică şi învingătorii analizează” era o altă idee pe care îi plăcea să o repete. Tatăl cel bogat explica faptul că analiza îţi deschide ochii, iar veşnicele comentarii negative te orbesc. Analiza le permite învingătorilor să constate cât de orbi sunt criticii şi să discearnă ocaziile pe care toţi ceilalţi le ratează. Cheia oricărui succes este să descoperi ceea ce alţii nu observă.

Proprietăţile imobiliare sunt o formă serioasă de investiţie pentru oricine îşi doreşte o independenţă sau o libertate fi­nanciară. Este o unealtă unică de investiţie. Şi totuşi de câte ori pomenesc de afacerile imobiliare ca vehicul ideal, aud adesea: „Nu vreau să repar closete.” Asta este ceea ce numeş­te Peter Lynch „zgomotul de fond”. Aşa ar spune şi tatăl meu cel bogat că vorbeşte un sceptic. E, de fapt, persoana care critică şi nu analizează. Persoana care lasă îndoielile şi teme­rile să îi întunece mintea în loc să-i deschidă ochii.

Aşadar, când cineva spune: „Nu vreau să repar closete” îmi vine imediat să replic, spunând: „Ce te face să crezi că eu aş dori aşa ceva?” Asta înseamnă că toaleta este mai impor­tantă decât ceea ce-şi doresc de fapt. Tocmai am vorbit despre eliberarea din cursa şobolanului şi oamenii continuă să se concentreze pe toalete. Aceasta este gândirea şablon pe care continuă s-o aibă majoritatea celor săraci. Ei critică în loc să analizeze.

„Aceste «nu vreau» deţin cheia reuşitei tale”, ar spune tatăl cel bogat.

Cum nici eu nu vreau să repar closete, m-am străduit să găsesc un administrator care să se ocupe de asta. Pentru că am găsit pe cineva foarte priceput care să se ocupe de case şi blocuri, circuitul financiar a crescut. Ceea ce este şi mai im­portant e faptul că acest bun administrator mi-a permis să cumpăr mult mai multe proprietăţi imobiliare atâta vreme cât nu trebuia să repar eu closete. Un bun administrator este cheia reuşitei în afacerile imobiliare. Pentru mine, el e chiar mai important decât proprietăţile imobiliare rentabile. Un bun administrator află mai multe de pe piaţa de proprietăţi imobiliare şi mai repede chiar decât agenţii specializaţi, ceea ce face ca proprietăţilor respective să le crească valoarea.

Asta înţelegea tatăl cel bogat prin „Aceste «nu vreau» de­ţin cheia reuşitei tale.” Pentru că nu vreau nici eu să repar toalete, m-am gândit cum să investesc în proprietăţi imobilia­re şi cum să ies din cursa şobolanului. Cei care continuă să spună „Nu vreau să repar closete” adesea nu-şi dau seama de importanţa investiţiilor. Aceste toalete par să conteze chiar mai mult decât libertatea lor.

Legat de piaţa de acţiuni, deseori îi aud pe unii spunând: „Nu vreau să pierd bani.” De ce or fi crezând ei că eu sau că altcineva ar vrea să piardă bani? Ei nu reuşesc să facă bani pentru că aleg să nu piardă bani. În loc să analizeze, ei refuză un alt important vehicul în investiţii - piaţa de acţiuni.

În decembrie 1996, treceam cu un prieten pe lângă ben­zinăria din cartier. El s-a uitat şi a văzut că a crescut din nou preţul benzinei. Prietenul meu îşi face griji din orice, adică este un fel de „Puişor laş”. Pentru el nu există decât drobul de sare care uneori chiar îi cade în cap.

Până am ajuns acasă, mi-a explicat în ce hal o să crească preţul benzinei în următorii câţiva ani. Ştia tot felul de statis­tici de care eu nu mai auzisem, deşi personal deţin un număr considerabil de acţiuni în companiile petroliere. Primind această informaţie, imediat am căutat şi am găsit o nouă companie petrolieră subevaluată, care era pe cale să descopere noi zăcăminte. Brokerul meu era foarte încântat de această nouă companie şi a cumpărat 15.000 de acţiuni la 65 de cenţi bucata.

În februarie 1997, împreună cu prietenul meu, am trecut pe lângă aceeaşi benzinărie şi într‑adevăr preţul crescuse cu aproape 15%. Din nou „Puişorul cel laş” şi-a făcut griji şi s-a plâns de mama focului. Eu am zâmbit, pentru că în ianuarie 1997 acea companie mică de petrol descoperise un nou zăcământ şi cele 15.000 de acţiuni au ajuns la 3 dolari bucata faţă de momentul în care el mi-a dat prima informaţie. Preţul benzinei va continua să crească dacă se adevereşte ceea ce spune prietenul meu.

În loc să analizeze, aceşti mici speriaţi îşi blochează min­tea. Dacă majoritatea oamenilor ar înţelege cum funcţionea­ză investiţiile pe piaţa de acţiuni şi ce înseamnă un „stop”, mult mai mulţi ar investi ca să câştige şi nu ca să nu piardă. „Stop” este o simplă comandă pe calculator, prin care îţi sunt vândute automat acţiunile în momentul în care preţul scade abrupt, ajutând la reducerea pierderilor şi la creşterea la ma­ximum a unor câştiguri. Aceasta este o extraordinară unealtă pentru cei care se tem să nu piardă.

Astfel, de câte ori îi aud pe cei care se concentrează asupra lui „nu vreau” în loc să îi intereseze ce anume vor, ştiu că acest „zgomot de fond” din mintea lor trebuie să fie unul tare puternic. „Puişorul cel laş” e depăşit de situaţie şi a început să piuie. „Pică cerul şi se strică toaletele.” Astfel, evită ceea ce „nu vor”, dar plătesc enorm pentru asta. S-ar putea chiar să nu obţină niciodată în viaţă ceea ce vor.

Tatăl cel bogat m-a învăţat să-i privesc altfel pe „Puişorii cei laşi”. „Procedează precum colonelul Sanders.” La 66 de ani, el a dat faliment şi a început să trăiască din Asigurările Sociale. Evident, banii nu-i ajungeau. A bătut toată ţara vânzându-şi reţeta de pui fript. A fost refuzat de 1009 inşi înainte să spună cineva „da”. Şi a continuat, devenind multimilionar la o vârstă la care cei mai mulţi se retrag din afacere. „Era un om curajos şi tenace”, spunea tatăl cel bogat despre Harlan Sanders, întemeietorul reţelei KFC.

Aşadar, atunci când aveţi dubii şi vă este puţin frică, pro­cedaţi precum col. Sanders cu puişorii lui: frigeţi-i.

Motivul nr. 3. Lenea. Oamenii ocupaţi sunt adesea cei mai leneşi. Cu toţii am auzit poveşti despre un om de afaceri care munceşte din greu ca să câştige bani. El munceşte serios ca să asigure traiul nevestei şi al copiilor. Petrece multe ore la birou şi munceşte şi acasă în week-end-uri. Dar într-o bună zi se trezeşte singur în casă. Nevasta îl părăseşte şi ia şi co­piii. El ştia că nevasta avea probleme. Dar în loc să se stră­duiască să îndrepte relaţia dintre ei, a continuat să stea cu nemiluita la slujbă. Demoralizat, el începe să nu mai mun­cească bine şi îşi pierde slujba.

Am întâlnit adesea oameni care sunt prea ocupaţi ca să aibă grijă de averea lor. Aşa cum unii oameni sunt prea ocu­paţi ca să se preocupe de sănătatea lor. Motivul este acelaşi. Sunt ocupaţi şi continuă pe linia asta pentru a evita ceva cu care nu vor să se confrunte. Nu e nevoie să le spună nimeni, în adâncul sufletului ei ştiu. De fapt, dacă le atrageţi atenţia, adesea reacţia lor este de furie sau iritare.

Dacă nu sunt ocupaţi cu munca sau cu copiii, sunt ocupaţi să se uite la televizor, să pescuiască, să joace golf sau să mear­gă la cumpărături. În adâncul sufletului, ei ştiu că de fapt evită ceva important. Aceasta este forma de lene cea mai des întâlnită. Este o lene manifestată printr-o ocupare excesivă.

Şi care este leacul leneviei? Răspunsul este puţină lăcomie.

Mulţi dintre noi am fost educaţi în ideea că lăcomia sau dorinţa pătimaşă ar fi ceva rău. „Oamenii hrăpăreţi sunt oameni răi”, obişnuia să spună mama mea. Şi totuşi în noi toţi există dorinţa de a avea lucruri frumoase, noi sau de a trăi ceva palpitant. Pentru a stăpâni acest sentiment al dorin­ţei pătimaşe, părinţii găsesc adesea ca soluţie înăbuşirea do­rinţei prin inocularea ideii de vinovăţie.

„Te gândeşti numai la tine. Nu ştii că mai ai şi fraţi şi su­rori?”, era unul dintre lucrurile care îi plăceau cel mai tare mamei să mi le repete. Sau: „Vrei să-ţi cumpăr asta?”, îi plă­cea tatei să spună. „Crezi că sunt fabrică de bani? Crezi că banii se găsesc pe stradă? Ştii că noi nu suntem bogaţi.” Nu atât cuvintele, cât tonul lor îmi trezea un sentiment de vino­văţie.

Reversul sentimentului de vinovăţie era: „Mă sacrific ca să-ţi cumpăr asta. Ţi-o cumpăr doar pentru că eu nu am avut norocul ăsta când eram copil.” Am un vecin care deşi este sărac lipit, nu-şi mai poate băga maşina în garaj. Acesta este plin cu jucării pentru copiii lui. Obrăznicăturile astea răs­făţate au obţinut tot ceea ce şi-au dorit. „Nu vreau să trăiască şi ei sentimentul nesatisfacerii dorinţelor”, repeta el zilnic. Nu pusese nimic deoparte pentru anii de facultate ai copiilor sau pentru pensie, dar copiii lui puteau obţine orice jucărie îşi doreau. Recent, tocmai primise o carte de credit prin poştă şi şi-a dus copiii la Las Vegas. „O fac pentru copii”, spuse el scoţând în evidenţă sacrificiul de care dă dovadă. Tatăl cel bogat interzicea expresia „Nu-mi pot permite.”

La mine acasă numai asta auzeam. În schimb, tatăl cel bogat cerea să se pună întrebarea: „Cum mi-aş putea permite asta?” Raţionamentul său era că exprimarea „Nu-mi pot per­mite” blochează creierul. El nu mai poate gândi. „Cum mi-aş putea permite asta?” îi deschidea mintea, forţând-o să gândească şi să caute o rezolvare.

Ceea ce este însă şi mai important este că el considera că „Nu-mi pot permite” exprimă, de fapt, o minciună. Omul ştie asta. „Spiritul omenesc este foarte, foarte puternic”, spu­nea el. „El ştie că poate face orice.” însă, atunci când este vor­ba de o minte leneşă care spune „Nu-mi pot permite”, izbuc­neşte un adevărat război interior. Spiritul se supără, iar mintea cea leneşă trebuie să-şi apere minciuna. Spiritul strigă din răsputeri: „Hai să mergem la sală şi să facem mişcare.” În schimb, mintea cea leneşă spune: „Dar sunt obosit, am mun­cit din greu pe ziua de azi.” Sau spiritul spune: „M-am sătu­rat până peste cap să fiu sărac. Hai să facem ceva să ne îmbo­găţim.” La care mintea cea leneşă răspunde: „Oamenii bogaţi sunt hrăpăreţi. Şi apoi, e prea mare osteneala. Există riscuri, s-ar putea să pierd banii. Şi aşa muncesc destul. Oricum, am prea multe de făcut la serviciu. Uite numai câte am de făcut în seara asta. Şeful vrea să termin treaba până mâine dimi­neaţă.”

„Nu-mi pot permite” aduce tristeţea, neajutorarea care duce la deznădejde şi adesea la depresie. Un alt cuvânt pen­tru asta este „apatie”. Întrebarea „Cum mi-aş putea permite asta?” deschide posibilităţi, incită şi creează visuri. Tatăl cel bogat nu era preocupat de ceea ce voiai să-ţi cumperi, ci de puterea minţii şi de spiritul dinamic pe care îl crea „Cum mi-aş putea permite asta?”

Astfel, rareori ne dădea ceva lui Mike sau mie. În schimb, ne întreba: „Şi cum ţi-ai putea permite asta?”, cu referire la studiile universitare pe care ni le-am plătit singuri. Nu era vorba de un scop aici, ci de procesul de atingere a unui scop pe care el dorea să ni-1 însuşim.

Problema pe care am sesizat-o în zilele noastre este că există milioane de oameni care au un sentiment de vinovăţie faţă de lăcomia lor. Sunt condiţionaţi să fie astfel din copilă­rie. E vorba de acea dorinţă de a avea cele mai frumoase lucruri pe care ţi le poate oferi viaţa. Cei mai mulţi oameni sunt condiţionaţi subconştient să-şi spună: „Nu poţi tu să ai aşa ceva” sau „Nu-ţi vei putea permite aşa ceva niciodată.”

Când am hotărât să ies din cursa şobolanului, mi-am pus o întrebare foarte simplă: „Cum mi-aş putea permite să nu mai muncesc niciodată?” Şi atunci mintea mea a început să se agite pentru a găsi răspunsuri şi soluţii. Partea cea mai complicată a fost să lupt împotriva ideii inoculate de părinţii mei - „Nu ne putem permite asta.” Sau: „Nu te mai gândi numai la tine.” Sau: „De ce nu te gândeşti şi la alţii?” Şi alte expresii concepute pentru a strecura ideea de vinovăţie şi a anihila lăcomia.

Deci, cum vă puteţi bate cu lenea? Răspunsul ar fi: cu puţină lăcomie. Sau cum spune însuşi numele postului de radio WII-FM, care înseamnă „What's In It - For Me?” („Da' eu cu ce mă aleg?”). Omul trebuie să stea şi să se întrebe: „Da' eu cu ce mă aleg dacă sunt sănătos, sexy şi arătos?” Sau: „Cum ar arăta viaţa mea dacă n-ar mai trebui să muncesc niciodată?” Sau: „Ce aş face dacă aş avea toţi banii de care am nevoie?” Fără această umbră de lăcomie şi fără dorinţa de a avea ceva mai bun nu există posibilitate de progres. Lu­mea noastră progresează pentru că noi toţi ne dorim o viaţă mai bună. Noile invenţii apar pentru că ne dorim ceva mai bun. Mergem la şcoală şi studiem serios pentru că vrem ceva mai bun. Aşadar, de câte ori vă daţi seama că evitaţi ceva ce ar trebui să faceţi, trebuie doar să vă întrebaţi: „Da' eu cu ce mă aleg?” Fiţi puţin lacomi. E cel mai bun leac împotriva lenei.

Prea multă lăcomie însă, ca orice lucru în exces, nu e bu­nă. Amintiţi-vă însă ce spunea Michael Douglas în filmul Wall Street: „Lăcomia este bună.” Tatăl cel bogat spunea alt­fel: „Sentimentul de vinovăţie este mai rău decât lăcomia. Pentru că vinovăţia îţi jefuieşte trupul de suflet.” După păre­rea mea, cel mai bine a spus-o Eleanor Roosevelt: „Fă ceea ce îţi spune sufletul că e bine - pentru că oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat de ceilalţi şi dacă faci ceva şi dacă nu faci.”

Motivul nr. 4. Obiceiurile proaste. Viaţa noastră este o reflectare a obiceiurilor, şi nu atât a educaţiei, a studiilor. După ce a văzut filmul Conan cu Arnold Schwarzenegger, un pri­eten mi-a spus: „Mi-ar plăcea să am un trup ca al lui Schwar­zenegger.” Majoritatea bărbaţilor sunt de aceeaşi părere.

„Am auzit că era destul de firav şi de slăbănog la în­ceput”, a adăugat un alt prieten.

„Da, şi eu am auzit”, a spus un altul. „Am mai auzit că făcea sport aproape în fiecare zi la sala de antrenament.”

„Mda, păi n-avea încotro.”

„Nu cred”, zise scepticul grupului. „Pun pariu că aşa s-a născut. Şi apoi, ia să nu mai vorbim de Arnold şi să mai bem nişte bere.”

Acesta este un exemplu al obiceiului de a-ţi controla com­portamentul, îmi amintesc că l-am întrebat pe tatăl cel bogat despre obiceiurile celor bogaţi. În loc să-mi răspundă direct, el a vrut să aflu totul printr-un exemplu, ca de obicei.

„Când plăteşte tatăl tău facturile?”, m-a întrebat tatăl cel bogat.

„La începutul lunii”, i-am răspuns.

„Şi îi mai rămâne ceva?”, m-a întrebat.

„Foarte puţin”, mi-a spus.

„Ăsta este motivul pentru care se omoară atât”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Are obiceiuri proaste. El îi plăteşte întâi pe ceilalţi, se pune pe el pe ultimul loc, şi asta în cazul în care îi mai rămâne ceva.”

„Ceea ce de obicei nu-i prea rămâne”, am spus eu. „Dar trebuie să-şi plătească facturile, nu? Oare n-ar trebui să şi le plătească?”

„Nici nu se pune problema”, spuse tatăl cel bogat. Cred cu tărie că facturile trebuie plătite la timp. Dar eu mai întâi mă plătesc pe mine, înainte să plătesc statului.”

„Şi ce se întâmplă când nu ai destui bani?”, am întrebat. „Ce e de făcut?”

„Acelaşi lucru”, mi-a spus tatăl cel bogat. „Eu întâi mă plătesc pe mine, chiar şi când nu am prea mulţi bani. Coloana activelor este mult mai importantă pentru mine decât Statul.”

„Dar”, am spus eu, „nu vin să vă someze?”

„Doar dacă nu plăteşti”, spuse tatăl cel bogat. „Uite ce e, eu n-am spus să nu plăteşti. Am spus să mă plătesc mai întâi pe mine, chiar şi când nu am destui bani.”

„Bine”, am replicat eu, „dar cum faceţi atunci?”

„Nu contează cum. Problema este «De ce»“, spuse tatăl cel bogat.

„Bine, de ce?”

„Motivaţia”, spuse tatăl cel bogat. „Cine crezi că se va plânge mai tare dacă nu plătesc: eu sau creditorii mei?”

„Categoric, creditorii vor face mai mare scandal”, am spus eu, reacţionând aşa cum mi se părea logic. „Nu vă veţi plânge dacă nu vă veţi plăti.”

„Vezi tu, după ce mă plătesc pe mine, constrângerea de a-mi plăti impozitele şi celelalte dări este atât de mare încât mă obligă să găsesc alte forme de venit. Constrângerea de a plăti devine motivaţia mea. Mi-am mai luat şi alte slujbe, am deschis noi companii, m-am apucat să tranzacţionez acţiuni, am făcut tot ce am putut astfel încât cei cărora le datorez bani să nu înceapă să ţipe la mine. Această constrângere m-a de­terminat să muncesc mai mult, să mă gândesc la o soluţie şi, în general, m-a făcut mai deştept şi mai activ în privinţa ba­nilor. Dacă m-aş fi lăsat pe mine pe ultimul plan, n-ar mai fi existat constrângerea, dar aş fi rămas fără o para chioară.”

„Deci frica de Stat sau de alţii cărora le datoraţi bani v-a motivat?”

„Exact”, spuse tatăl cel bogat. „Vezi tu, perceptorii guver­namentali sunt foarte duri în general, indiferent dacă sunt ai Statului sau nu. Cei mai mulţi cedează în faţa durităţii lor. Le dau lor banii şi pe ei înşişi nu se mai plătesc niciodată. Ştii povestea slăbănogului de 48 de kilograme care se alege cu praf în ochi?”

Am dat din cap. Am văzut tot timpul anunţul pentru cursurile de ridicare de greutăţi şi de bodybuilding în cărţile cu benzi desenate.

Ei bine, majoritatea oamenilor îi lasă pe duri să le arunce praf în ochi. Eu am hotărât să transform această teamă de cei duri într-o posibilitate de a mă întări. Alţii devin şi mai slabi. Obligându-mă să mă gândesc cum să mai câştig nişte bani, e ca şi cum aş merge la sala de sport şi aş ridica greutăţi. Cu cât îmi lucrez mai mult muşchii minţii cu scopul de a face bani, cu atât devin mai puternic. Acum nu mă mai tem de aceşti duri.

Mi-a plăcut ce mi-a spus tatăl cel bogat.

„Dacă mă plătesc pe mine în primul rând, devin mai pu­ternic din punct de vedere financiar, mental şi fiscal.”

Tatăl cel bogat a dat din cap afirmativ. „Şi dacă mă plătesc pe mine în ultimul rând sau deloc, devin tot mai slab. Deci oamenii precum şefii, directorii, perceptorii de impozite şi facturi ori proprietarii reuşesc să mă hăituiască toată viaţa. Şi asta doar pentru că nu sunt în stare să îmi fac nişte obiceiuri sănătoase în privinţa banilor.”

Tatăl cel bogat dădu din cap afirmativ. „Exact ca pe slăbă­nogul de 48 de kilograme.”

Motivul nr. 5. Aroganţa. Aroganţa înseamnă orgoliu plus ignoranţă.

„Ceea ce ştiu este ceea ce mă ajută să fac bani. Ceea ce nu ştiu mă face să pierd bani. De câte ori am fost arogant am pierdut bani. Pentru că atunci când sunt arogant cred sincer că lucrurile pe care nu le ştiu nu sunt importante”, îmi spunea adesea tatăl cel bogat.

Am descoperit că mulţi oameni se folosesc de aroganţă pentru a-şi ascunde ignoranţa. Asta se întâmplă deseori atunci când discut declaraţiile de venit cu contabilii sau chiar cu alţi investitori.

Ei încearcă să facă pe grozavii în timpul discuţiei. E clar că nu ştiu despre ce e vorba. Ei nu mint, dar nici nu spun adevărul.

Există mulţi oameni în lumea banilor, a finanţelor şi a in­vestiţiilor care habar n-au despre ce vorbesc. Mulţi dintre cei care aparţin industriei banilor doar îşi laudă marfa precum negustorii de maşini la mâna a doua.

Atunci când ştiţi că nu cunoaşteţi suficient un anumit lu­cru, educaţi-vă apelând la un expert în domeniu sau la o carte pe acel subiect.

CAPITOLUL 9

Pornirea

Aş vrea să vă pot spune că mi-a fost uşor să fac avere, dar n-ar fi adevărat.

Drept pentru care, ca răspuns la întrebarea: „Cum să încep?” ofer de obicei traseul pe care l‑am urmat zi de zi pen­tru a ajunge în această fază. E foarte uşor să găseşti afaceri profitabile. Vă garantez eu că aşa este. E ca mersul pe bici­cletă. După câteva buşituri, devine cât se poate de simplu. Când este însă vorba de bani, hotărârea de a merge până la capăt şi de a depăşi buşiturile depinde de fiecare.

Pentru a găsi „afaceri cu care te întâlneşti doar o dată în viaţă”, dintre cele de milioane de dolari, trebuie să apelăm la geniul nostru financiar. Eu cred că fiecare dintre noi are un geniu financiar înnăscut. Problema este să descoperim unde zace şi să îl trezim. El încă doarme pentru că am fost educaţi să credem că banul este ochiul dracului şi stă la rădăcina tuturor relelor. Am fost încurajaţi să învăţăm o meserie ca să muncim pentru bani, dar nimeni nu ne-a învăţat cum să facem să muncească banii pentru noi. Am fost învăţaţi să nu ne facem griji pentru viitorul nostru financiar, pentru că fir­ma sau Statul vor avea grijă de noi la pensie. Şi totuşi, copiii noştri educaţi în acelaşi sistem de învăţământ vor fi cei care vor sfârşi prin a ne plăti această pensie. Mesajul continuă sa fie cel de a munci din greu, de a câştiga bani, de a-i cheltui şi de a împrumuta bani.

Din păcate, 90% dintre occidentali subscriu la această idee pur şi simplu pentru că e mai uşor să-ţi găseşti o slujbă sau să munceşti pentru bani. Dacă nu vreţi să faceţi parte din masele largi, vă ofer o soluţie, respectiv zece paşi care ajută la trezirea geniului financiar. Vă ofer soluţia pe care am urmat-o şi eu la rândul meu. Dacă vreţi să urmaţi o parte dintre ei, foarte bine. Dacă nu, imaginaţi-vă alţii. Geniul vostru finan­ciar e suficient de inteligent pentru a-şi întocmi propria listă.

Aflându-mă în Peru împreună cu un căutător de aur de 45 de ani, l-am întrebat pe acesta cum de este aşa de sigur că va găsi o mină de aur. El mi-a răspuns: „Aurul este pretutin­deni. Dar oamenii nu sunt învăţaţi să-1 observe.”

Trebuie să recunosc că aşa este. În afacerile imobiliare pot găsi într-o singură zi patru sau cinci potenţiale afaceri strălu­cite, în vreme ce omul obişnuit nu va găsi nimic, căutând chiar în acelaşi loc. Şi asta pentru că nu şi-a găsit răgazul să-şi dezvolte geniul financiar. Următorii paşi vi-i ofer pen­tru a vă dezvolta acest har dat de Dumnezeu, har asupra că­ruia doar voi deţineţi controlul.

1. AM NEVOIE DE UN MOTIV MAI PUTERNIC DECÂT REALI­TATEA. Puterea spiritului. În cazul în care îi veţi întreba dacă vor să se îmbogăţească sau să devină indepen­denţi din punct de vedere financiar, cei mai mulţi vă vor răspunde că „da”. Apoi se trezesc la realitate. Drumul pare prea lung şi prea anevoios. E mai simplu să munceşti pentru bani şi să dai surplusul unui agent de Bursă.

Am cunoscut cândva o tânără care visa să înoate pentru echipa olimpică a Statelor Unite. Adevărul e că trebuia să se trezească zilnic la 04:00 dimineaţa şi să înoate trei ore înainte să meargă la şcoală. Nu mergea cu prietenii la petreceri sâmbătă seara şi trebuia să înveţe şi să aibă note mari ca toţi cei­lalţi.

Când am întrebat-o ce a îndemnat-o să ajungă să aibă această ambiţie supraomenească şi să facă atâtea sacrificii, mi-a răspuns pur şi simplu: „O fac pentru mine şi pentru cei dragi. Iubirea mă ajută să depăşesc obstacolele şi sacrificiile.”

Un motiv sau un scop este o combinaţie între ceea ce „vrei” şi ceea ce „nu vrei”. Oamenii mă întreabă care a fost motivul pentru care mi-am dorit să fiu bogat. Şi eu le explic că este o combinaţie de sentimente profunde care presupun ceea ce „vreau” şi ceea ce „nu vreau”.

Voi face o listă cu câteva dintre ele. Mai întâi, ceea ce „nu vreau”, pentru că aceste lucruri creează ceea ce „vreau”. Nu vreau să muncesc toată viaţa. Nu vreau ceea ce au sperat părinţii mei pentru mine, adică o slujbă sigură şi o casă la marginea oraşului. Nu-mi place să fiu angajatul cuiva. Mi-a displăcut profund faptul că tatăl meu a lipsit la multe dintre meciurile mele de fotbal pentru că era prea ocupat să-şi vadă de cariera lui. Mi-a displăcut profund faptul că tatăl meu a muncit din greu toată viaţa şi Statul i-a luat cea mai mare parte din muncă până la sfârşitul existenţei sale. Nici măcar nu a putut să transmită mai departe înainte de a muri rezul­tatul eforturilor sale de o viaţă. Cu bogaţii nu se întâmplă aşa ceva. Ei muncesc din greu, dar lasă o moştenire copiilor lor.

Şi acum, ceea ce vreau. Vreau să fiu liber să călătoresc în lumea întreagă şi să trăiesc în stilul în care îmi place. Şi vreau să fac asta cât sunt încă tânăr. Pur şi simplu vreau să fiu liber. Vreau să deţin controlul asupra timpului şi vieţii mele. Vreau ca banii să muncească pentru mine.

Acestea sunt motivele mele emoţionale profunde. Ale voas­tre care sunt? Dacă nu sunt suficient de puternice, atunci reali­tatea drumului care vă aşteaptă poate fi mai puternică decât motivaţia. Am pierdut bani şi am întâlnit multe oprelişti, dar această hotărâre profundă m-a ajutat să mă ridic de la pământ de fiecare dată şi s-o iau de la capăt. Am vrut ca de la 40 de ani să fiu liber, dar a trebuit să aştept până la 47, trecând prin multe experienţe, din care am avut enorm de învăţat.

Aşa cum spuneam, îmi pare rău că nu pot să zic că a fost uşor. N-a fost, dar n-a fost nici greu. Dar fără o motivaţie se­rioasă sau un scop, totul este greu în viaţă.

DACĂ NU AVEŢI UN MOTIV SERIOS, NU ARE ROST SĂ CITIŢI MAI DEPARTE. O SĂ VI SE PARĂ PREA MULTĂ MUNCĂ.

2. ALEG ZILNIC. Puterea alegerii. Acesta este principalul motiv pentru care oamenii doresc să trăiască într-o ţară liberă. Dorim puterea de a alege.

Din punct de vedere financiar, cu fiecare dolar pe care îl câştigăm obţinem şi puterea de a ne alege viitorul şi de a fi bogaţi, săraci sau din clasa de mijloc. Obiceiurile de a cheltui reflectă exact cine suntem. Oamenii săraci au obiceiuri proas­te în privinţa cheltuielilor.

Am avut multe avantaje de pe urma faptului că atunci când eram copil mi-a plăcut să joc Monopoly. Nimeni nu mi-a spus că Monopoly ar fi un joc doar pentru copii, aşa încât am continuat să-1 practic şi ca adult. Am avut şi un tată bogat care mi-a explicat care este diferenţa între active şi pasive. Cândva de mult, când eram mic, am ales să fiu bogat şi am ştiut că nu trebuia să fac altceva decât să învăţ să dobândesc active, active adevărate. Cel mai bun prieten al meu, Mike, avea deja această coloană a activelor oferită pe tavă, dar tot trebuia să aleagă pentru a învăţa să şi-o menţină. Multe familii bogate îşi pierd activele la generaţia următoare pur şi simplu pentru că n-a fost nimeni format în ideea păstoririi acestor active.

Cei mai mulţi aleg să nu fie bogaţi. 90% din populaţie so­coteşte că a fi bogat „e prea complicat”. Şi atunci inventează expresii în acest sens: „Nu mă interesează banii.” Sau: „N-am să mă îmbogăţesc niciodată.” Sau: „Nu trebuie să-mi fac griji, sunt încă tânăr.” Sau: „Când o să adun nişte bani am să mă gândesc şi la viitorul meu.” Sau: „Soţul / soţia mea se ocupă de partea financiară.” Problema acestor afirmaţii este că ajung să lipsească persoana care le alege de capacitatea de a se gândi la următoarele două lucruri: timpul, care este bunul cel mai de preţ, şi învăţatul. Faptul că nu aveţi bani nu tre­buie să devină o justificare pentru a nu învăţa. Asta este o alegere pe care o facem zilnic fiecare, adică ce facem cu tim­pul nostru, cu banii noştri şi cu ceea ce învăţăm noi. Aceasta este puterea alegerii. Cu toţii avem de ales. Eu pur şi simplu am ales să fiu bogat şi această alegere o fac zilnic.

INVESTIŢI MAI ÎNTÂI ÎN EDUCAŢIE. În realitate, singurul bun pe care îl aveţi este mintea voastră, care e cea mai puternică, unealtă pe care o vom putea stăpâni vreodată. Aşa cum spuneam şi despre puterea alegerii, fiecare are de ales, odată ajuns la vârsta potrivită, ce anume vrea să-şi bage în cap. Vă puteţi uita la MTV toată ziua sau puteţi citi reviste de golf sau merge la ore de olărit sau de plan financiar. Voi ale­geţi. Majoritatea mai curând cumpără investiţii decât să investească mai întâi în studiul asupra investiţiilor.

O prietenă de-a mea, care este o femeie bogată, a fost jefui­tă de curând. Hoţii i-au luat televizorul şi aparatul video, dar i-au lăsat toate cărţile. Cu toţii avem de ales. 90% din populaţie cumpără televizoare şi doar 10% cumpără cărţi despre cum se fac afacerile sau casete despre cum să investeşti.

Şi atunci, ce am făcut? Am mers la seminarii. Îmi plac mai ales atunci când durează cel puţin două zile, pentru că îmi place să mă cufund într-un anumit subiect. În 1973, mă uitam la televizor şi tocmai se făcea reclamă la un seminar de trei zile despre felul în care poţi să faci investiţii în afaceri imo­biliare fără să plăteşti nici un avans. Am cheltuit 385 de do­lari şi datorită acestui curs am câştigat cel puţin 2 milioane de dolari, dacă nu chiar mai mult. Dar ceea ce e şi mai impor­tant este că mi-am cumpărat altă viaţă. N-a mai trebuit să muncesc tot restul zilelor datorită acestui curs. Merg la cel puţin două asemenea seminarii anual.

Îmi plac foarte mult casetele audio. De ce? Le pot derula înapoi cu uşurinţă. Tocmai ascultam o casetă a lui Peter Lynch, care spunea ceva cu care n-am fost deloc de acord. În loc să devin arogant şi critic, pur şi simplu am apăsat pe „rewind” şi am ascultat aceste 5 minute din casetă de cel puţin 20 de ori. Poate chiar de mai multe ori. Dintr-odată, fiind foarte receptiv, am înţeles de ce spusese asta. Era ca o vrajă. Era ca şi cum aş fi deschis o fereastră în mintea unuia dintre cei mai mari investitori ai tuturor timpurilor. Am câştigat nişte informaţii extrem de profunde prin intermediul experienţei sale şi a felului în care ştia să o împărtăşească.

Rezultatul net: încă mai gândesc ca pe vremuri, dar am păstrat şi punctul de vedere al lui Peter în privinţa probleme­lor şi situaţiilor respective. Acum am două gânduri în loc de unul singur, încă o posibilitate de a analiza o problemă sau de a o aborda, şi acesta este un lucru nepreţuit. Acum spun deseori: „Oare cum ar proceda Peter Lynch sau Donald Trump sau Warren Buffett sau George Soros?” Singura posi­bilitate de a avea acces la această mare putere mentală a lor este să fiu suficient de umil încât să citesc sau să ascult ce au de spus. Oamenii aroganţi sau cu prea mult spirit adesea au o părere proastă despre sine şi se tem să îşi asume riscuri. Vedeţi voi, dacă învăţaţi ceva nou, se presupune că trebuie să faceţi şi nişte greşeli pentru a înţelege bine ceea ce aţi învăţat.

Dacă aţi ajuns să citiţi până aici, înseamnă că nu aveţi pro­bleme cu aroganţa. Rareori cei aroganţi citesc sau cumpără casete. De ce ar face-o? Ei sunt buricul pământului.

Ei sunt cu mult mai „inteligenţi”, aşa încât comentează orice nouă idee care contravine stilului lor de gândire. În acest caz, aşa-numita lor „inteligenţă” combinată cu „aro­ganţa” duce la „ignoranţă”. Cu toţii cunoaştem oameni cu multe studii şi socotim că sunt foarte deştepţi, deşi bilanţul lor contabil arată cu totul altceva. O persoană cu adevărat inteligentă acceptă ideile noi pentru că ele adaugă sinergie celorlalte idei deja acumulate. Ascultatul este mai important decât vorbitul. Dacă n-ar fi fost aşa, Dumnezeu nu ne-ar fi dat două urechi şi doar o gură. Mulţi gândesc cu gura în loc să asculte şi să-şi însuşească noi idei şi posibilităţi. Ei comentea­ză, în loc să pună întrebări.

A durat mult până m-am îmbogăţit. Nu subscriu ideii „îmbogăţeşte-te repede”, pe care o au majoritatea celor care joacă la loterie sau la cazino. Pot avea sau pot pierde acţiuni, dar mă concentrez asupra formării, a educaţiei. Dacă vrei să pilotezi un avion, trebuie să iei mai întâi lecţii de zbor. Întot­deauna m-au şocat cei care cumpără acţiuni sau proprietăţi, dar nu investesc niciodată în activele importante, cum ar fi mintea lor. Faptul că reuşeşti să cumperi o casă sau două nu înseamnă că devii expert în afaceri imobiliare.

3. ALEGE CU GRIJĂ PRIETENII. Puterea asocierii. Mai întâi de toate, nu îmi aleg prietenii în funcţie de declaraţiile lor de venituri. Am prieteni care s-au jurat să fie săraci, dar şi din cei care câştigă milioane anual. Ideea este că am avut de învăţat de la toţi şi am făcut un efort conştient de a învăţa de la ei.

Recunosc că există oameni pe care-i frecventez pentru că au bani. Dar nu pentru că alerg după banii lor. Vroiam să dobândesc o parte din cunoaşterea lor. În unele cazuri, aceşti oameni care au bani mi-au devenit buni prieteni, dar nu toţi. Există o distincţie pe care aş vrea s-o subliniez. Am observat că prietenii mei cu bani vorbesc despre bani. Nu se laudă, ci îi interesează subiectul. Deci am învăţat de la ei şi ei au învă­ţat de la mine. Prietenilor mei care au cumplite probleme financiare nu le place să vorbească despre bani, afaceri sau investiţii. Li se pare chiar că este o grosolănie sau un gest neintelectual. Aşa încât am învăţat şi de la prietenii care se zbat din punct de vedere financiar. Am aflat de la ei ce nu trebuie să fac.

Am câţiva prieteni care au creat peste un miliard de dolari într-o viaţă scurtă de om. La trei dintre ei am întâlnit acelaşi fenomen: prietenii lor care nu aveau bani n-au venit nicioda­tă să-i întrebe cum au reuşit. În schimb, au venit să le ceară unul dintre aceste două lucruri sau amândouă: 1. un împru­mut şi / sau 2. o slujbă.

UN AVERTISMENT: Nu-i ascultaţi pe cei săraci sau speriaţi. Am asemenea prieteni, îmi sunt foarte dragi, dar sunt „puişo­rii cei laşi” ai vieţii. Când e vorba de bani şi mai ales de inves­tiţii, întotdeauna „pică cerul”. Întotdeauna ştiu din ce cauză n-o să meargă treaba. Problema e că lumea îi ascultă. Numai că aceia care acceptă aceste previziuni sumbre sunt la rândul lor nişte „puişori laşi”. Vorba proverbului: „Cine seamănă se adună.”

Dacă vă uitaţi la postul de televiziune CNBC, care este o adevărată mină de aur în privinţa informaţiilor despre inves­tiţii, veţi constata că exista adesea câte un grup de aşa-numiţi „experţi”. Unul dintre experţi va spune că piaţa va scădea şi celălalt va spune că va înflori. Dacă sunteţi deştepţi, îi veţi asculta pe amândoi. Fiţi receptivi, pentru că amândoi au nişte puncte de vedere valabile. Din păcate, majoritatea îi ascultă doar pe „puii cei laşi”.

Am avut mai mulţi prieteni apropiaţi care au încercat să mă convingă să renunţ la o afacere sau la o investiţie. Acum câţiva ani, un prieten mi-a spus că e foarte încântat pentru că a găsit nişte certificate de depozit cu 6%. I-am explicat că eu câştig 16 procente din certificate de stat. A doua zi mi-a trimis un articol, explicându-mi de ce investiţiile mele sunt pericu­loase. Primesc 16% de ani de zile, iar el continuă să primeas­că 6%.

Aş putea spune că unul dintre cele mai complicate lucruri în privinţa construirii unei averi este să ai încredere în tine şi să nu mergi neapărat cu mulţimea. Pentru că pe piaţă de obicei turma duce la întârzieri şi la abator. Dacă o mare afacere apare pe prima pagină a ziarelor, în majoritatea cazurilor este prea târziu. Căutaţi ceva nou. Sau, aşa cum spunem noi, cei care facem surfing: „întotdeauna apare alt val.” Cei care aleargă să prindă un val întârziat sunt de obicei măturaţi de acesta.

Investitorii inteligenţi nu pierd vremea pe piaţă. Dacă ratează un val, îl caută pe următorul, pregătindu-se deja pentru el. Acest lucru pare dificil pentru majoritatea investito­rilor, pentru că a cumpăra ceva nepopular înspăimântă. In­vestitorii timizi sunt ca oile. Dau buzna doar atunci când investitorii cei înţelepţi şi-au cules întreg profitul şi deja au tre­cut la altceva. Investitorii înţelepţi cumpără ceva când acesta încă nu e foarte bine cunoscut de ceilalţi. Ei ştiu că profitul se face la cumpărare şi nu la vânzare. Ei aşteaptă cu răbdare. Aşa cum spuneam, nu-şi pierd vremea. Exact ca şi cel care face surfing, se pregătesc pentru următorul val important.

Totul este o chestiune de „a fi în interiorul afacerilor”. Există un mod ilegal de a fi în interiorul unei afaceri, dar există şi forme de a fi în interior care sunt legale. Calea este spre inte­rior. Problema este cât de departe vă aflaţi faţă de aceste infor­maţii din interior. Motivul pentru care vreţi să aveţi prieteni bogaţi este că ei sunt mai în miezul problemei, acolo unde se fac banii. Ei fac informaţiile. Dacă vreţi să aflaţi despre urmă­toarea mare afacere, intraţi în ea şi încheiaţi-o înainte să se răsufle. Nu spun să procedaţi ilegal, dar cu cât aflaţi mai repede, cu atât aveţi şanse mai mari de profit la un risc minim. Pentru asta există prieteni. Asta este inteligenţa financiară.

4. STĂPÂNEŞTE O FORMULĂ ŞI APOI ÎNVAŢĂ UNA NOUĂ. Pu­terea învăţării rapide. Pentru a face punea, fiecare bru­tar are o anumită reţetă, chiar dacă ea e doar în capul lui. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul banilor. De asta banii se mai numesc şi „boabe”. Mulţi au auzit de vorba asta: „Eşti ceea ce mănânci.” Eu am o altă variantă. Eu spun: „Devii ceea ce înveţi.” Cu alte cuvinte, aveţi grijă ce învăţaţi, pentru că mintea voastră este atât de puterni­că, încât deveniţi ceea ce aveţi în cap. De exemplu, dacă învăţaţi să gătiţi, aveţi tendinţa să gătiţi. Deveniţi bucă­tari. Dacă nu vreţi să mai fiţi bucătari, atunci trebuie să învăţaţi altceva. Să zicem că vreţi să vă faceţi profesori. După ce terminaţi facultatea, deveniţi profesori. Şi aşa mai departe. Alegeţi cu atenţie ceea ce studiaţi.

Când e vorba de bani, masele au în general o singură for­mulă, pe care au învăţat-o la şcoală, şi anume să muncească pentru bani. Această formulă, predominantă în lumea întrea­gă, face ca zilnic milioane de oameni să se scoale şi să meargă la serviciu, să câştige bani, să-şi plătească facturile, să aibă de cheltuială, să mai achiziţioneze nişte acţiuni la fondurile mutuale şi să meargă iar la serviciu. Aceasta este formula principală sau reţeta.

Dacă v-aţi săturat de ceea ce faceţi sau nu câştigaţi destul, e suficient să schimbaţi formula prin care faceţi bani.

Cu mult timp în urmă, când aveam 26 de ani, am urmat un curs de un week-end, care se numea „Cum să cumperi proprietăţile prescrise în urma unei ipoteci”. Am învăţat o formulă. Următoarea treabă a fost să capăt disciplina nece­sară pentru a pune în practică ceea ce am învăţat. Aici, ma­joritatea se blochează. În cei trei ani cât am lucrat la compa­nia Xerox, mi-am petrecut timpul învăţând să stăpânesc arta de a cumpăra proprietăţile prescrise în urma unei ipoteci. Am câştigat câteva milioane de dolari folosind această for­mulă, dar în prezent treaba merge mult mai încet şi sunt prea mulţi cei care se ocupă de aşa ceva.

După ce am învăţat să stăpânesc această formulă, am cău­tat altele. De la multe cursuri nu am folosit informaţia direc­tă, dar de fiecare dată am avut câte ceva de învăţat.

Am urmat cursuri pentru intermediari, dar şi unul pentru vânzători de bunuri şi încă unul despre Haos (o introducere elementară în acest domeniu găsiţi în cartea „Câte ceva despre Haos”, de Z. Sardar şi I. Abrams, Editura Curtea Veche, 2000). Mă aflam în­tr-o lume cu mult peste posibilităţile mele, cu oameni cu doc­torate în fizică nucleară şi ştiinţa spaţiului. Şi totuşi am învă­ţat multe lucruri care au făcut ca acţiunile şi investiţiile mele în imobiliar să fie profitabile.

Majoritatea facultăţilor au şi ore despre planul finan­ciar şi despre cumpărarea de investiţii tradiţionale. De aici se poate începe bine.

Întotdeauna am căutat o formulă rapidă. De aceea câştig uneori într-o singură zi mai mult decât alţii într-o viaţă.

Încă o precizare. În această lume actuală, în care totul se schimbă extrem de rapid, nu mai contează atât de mult ce ştii, pentru că adesea e deja binecunoscut. Contează cât de repede afli. Această calitate este nepreţuită. Este nepreţuită în găsi­rea unor formule rapide - a reţetelor pentru obţinerea „boa­belor”. Să munceşti din greu pentru bani este o formulă de modă veche, care a apărut odată cu oamenii cavernelor.

5. PLĂTIŢI-VĂ MAI ÎNTÂI PE VOI. Puterea auto-disciplinei. Dacă nu reuşiţi să vă stăpâniţi, nu încercaţi să vă îmbo­găţiţi. E mai bine să intraţi la Marină sau la mănăstire ca să vă puteţi controla. N-are rost să investiţi ca să câş­tigaţi bani şi apoi să-i faceţi praf. Lipsa de auto‑disciplină îi face pe mulţi dintre cei care câştigă la loterie să ajungă săraci lipiţi la puţină vreme după ce s-au ales cu milioane. Lipsa de auto-disciplină îi face pe cei cărora li se măreşte leafa să-şi cumpere imediat o maşină nouă sau să plece într-o croazieră.

E greu de spus care dintre cei zece paşi este cel mai im­portant. Dar dintre toţi paşii, acesta este poate cel mai greu de stăpânit, dacă nu v-a intrat în reflex. Aş îndrăzni chiar să spun că lipsa de auto-disciplină este factorul nr. 1 care îi deli­mitează pe cei bogaţi de cei săraci sau de cei de nivel mediu.

Mai simplu spus, cei care nu au o părere destul de bună despre ei şi sunt foarte toleranţi în privinţa constrângerilor financiare nu pot niciodată, realmente niciodată, să fie bo­gaţi. Aşa cum am mai spus dintr-o lecţie pe care am învăţat-o de la tatăl meu cel bogat, „lumea va continua să vă controle­ze destinul”. Şi asta nu pentru că unii sunt mai duri decât alţii, ci pentru că un om anume nu are un control şi o disciplină de sine. Cei lipsiţi de tărie sufletească devin adesea victimele celor care ştiu să se auto-disciplineze.

În cursurile pentru întreprinzători pe care le ţin, le amin­tesc adesea celor prezenţi să nu se concentreze asupra pro­duselor, asupra serviciilor sau asupra mărcii, ci asupra dez­voltării calităţilor manageriale. Cele mai importante trei cali­tăţi manageriale necesare demarării într-o afacere sunt:

⇐ Предыдущая1234567Следующая ⇒

Поделиться: