Apoi, pasivele lor cresc.

Acest lucru se poate demonstra cel mai bine luând ca exemplu la cuplul tânăr. Ca urmare a faptului că veniturile lor cresc, ei se hotărăsc să cumpere casa la care visează. Oda­tă ajunşi acolo, trebuie să plătească un nou impozit, respectiv cel pe proprietate. După care îşi cumpără maşină nouă, mobilă nouă şi o nouă aparatură, care să se potrivească lo­cuinţei celei noi. Dintr-odată se trezesc şi îşi dau seama că lista pasivelor e plină de datorii sub formă de ipoteci sau pentru cărţile de credit.

Din acel moment, sunt prinşi în cursa şobolanului. Mai apare şi un copil, muncesc şi mai mult şi povestea se repetă. Mai mulţi bani şi impozite mai mari. Vine o carte de credit prin poştă. Cei doi o folosesc. Sună o companie de împru­muturi şi spune că „activului” cel mai de preţ al lor, casei, i-a crescut valoarea. Compania se oferă să le acorde un împru­mut pe termen prelungit, având în vedere că stau aşa de bine cu creditul, şi li se mai spune că inteligent ar fi să-şi achite integral cartea de credit, lucru care i-ar scuti să mai plătească o dobândă mare pentru bunurile de consum. În plus, dobânda ce trebuie plătită pe casă se scoate din impozit. Ei acceptă şi îşi plătesc cardurile de credit cu dobândă mare. Răsuflă uşuraţi. În sfârşit nu mai au datorii la carduri. Şi-au transfor­mat datoriile de consumatori într-o ipotecă pe casă. Plăţile lor scad pentru că şi-au prelungit datoria pe 30 de ani. E un gest inteligent.

Sună vecinul şi îi invită la cumpărături - e zi de solduri. O şansă de a face nişte economii. Ei îşi spun: „N-am să cumpăr nimic, doar mă uit.” Dar pentru orice eventualitate îşi iau cardul încă nefolosit şi îl pun cu grijă în portofel.

Deseori mă întâlnesc cu cupluri de tineri. Numele lor este altul, dar dilemele financiare sunt aceleaşi. Vin să stăm de vorbă, să afle punctul meu de vedere. Ei mă întreabă: „Ne puteţi spune cum putem face bani mai mulţi?” Felul în care cheltuiesc i-a determinat să caute un venit mai mare.

Nici măcar nu-şi dau seama că problema este modul în care aleg să-şi cheltuiască banii pe care îi au şi asta duce la dificultăţi financiare. Totul porneşte de la analfabetismul fi­nanciar şi de la neînţelegerea diferenţei dintre active şi pa­sive.

Rareori problemele financiare ale cuiva sunt rezolvate de o sumă mai mare de bani. Problemele pot fi rezolvate cu in­teligenţă şi înţelegere. E o vorbă pe care un prieten de-al meu o spune foarte des celor care au datorii: „Dacă îţi dai seama că singur ţi-ai săpat groapa... nu mai săpa.”

Când eram copil, tatăl meu ne spunea deseori că japonezii stăpâneau trei lucruri pe lumea asta: „ştiau să mânuiască sa­bia, bijuteriile şi oglinzile.” Sabia simbolizează puterea arme­lor. America a cheltuit miliarde de dolari pe arme şi din această cauză s-a ajuns la supremaţia prezenţei ei militare în lume. Bijuteriile simbolizează puterea banilor. E un oarecare sâmbure de adevăr în ideea: „Nu uita regula de aur: cine are aurul stabileşte regulile jocului.”

Oglinda simbolizează puterea cunoaşterii de sine. Cu­noaşterea de sine, conform legendei japoneze, era cea mai de preţ dintre cele trei.

Săracii şi cei din pătura de mijloc dau voie mult prea ade­sea puterii banilor să izbucnească. Prin faptul că muncesc tot mai mult fără să se întrebe despre logica a ceea ce fac, singuri îşi pun piedică în fiecare dimineaţă când merg la sluj­bă. Faptul că nu înţeleg foarte bine ce înseamnă banii duce la atotputernicia banului. Puterea banilor este folosită împo­triva lor.

Dacă ar folosi puterea oglinzii, probabil că s-ar întreba: „Oare are asta vreo logică?” Mult prea des, în loc să aibă în­credere în înţelepciunea lor interioară, în acel spiriduş exis­tent în fiecare, cei mai mulţi merg cu gloata. Fac diverse lu­cruri pe motiv că le face toată lumea. Ei se conformează, în loc să se întrebe. Adesea, fără să se gândească, repetă ceea ce li s-a spus - adică idei de genul: „Diversifică-te” sau „Casa ta este un bun activ”; „Casa ta este cea mai mare investiţie a ta”; „Mai scapi de impozite dacă te îndatorezi şi mai tare”; „Ia-ţi o slujbă sigură”; „Nu face greşeli”; „Nu-ţi asuma ris­curi.” Se spune că frica de a vorbi în public este pentru cei mai mulţi mai mare decât cea de moarte. Conform psihiatri­lor, teama de a vorbi în public provine din ostracizare, din frica de a ieşi în faţă, de a fi comentat, de a fi ridicol, de a nu mai fi acceptat. Frica de a fi altfel îi determină pe cei mai mulţi să nu mai caute noi căi de rezolvare a problemelor lor. De aceea tatăl meu cel cultivat spunea că japonezii res­pectau cel mai mult puterea oglinzii: pentru că doar atunci când noi, oamenii, ne uităm în oglindă aflăm adevărul. Iar principalul motiv pentru care cei mai mulţi spun „Nu ris­ca” este tot frica. Acest lucru este valabil în toate, fie că este vorba de sport, de relaţii inter-umane, de profesie sau de bani.

Aceeaşi frică, aceea de ostracizare, îi face pe oameni să se conformeze şi să nu pună la îndoială părerile unanim accep­tate sau tendinţele la modă. „Casa ta este un activ.” „Ia-ţi un împrumut pe termen prelungit şi mai scapă de datorii.” „Munceşte mai mult.” „Este o avansare.” „Cândva voi ajunge vicepreşedinte.” „Economiseşte bani.” „Când o să mi se mă­rească leafa o să cumpăr o casă mai mare.” „Fondurile mu­tuale sunt sigure.” „Nu mai avem păpuşi de care doriţi, dar mai am una pusă deoparte pentru un alt client care n-a mai venit s-o cumpere.”

Multe probleme financiare grave sunt rezultatul faptului că mergem cu gloata şi încercăm să ţinem pasul cu mulţimea. Uneori, toţi avem nevoie să ne privim în oglindă şi să fim sinceri cu înţelepciunea noastră interioară şi nu cu temerile noastre. Când împliniserăm 16 ani, eu şi Mike am început să avem probleme la şcoală. Nu eram copii răi. Dar ne distin­geam din mulţime. Lucram pentru tatăl lui Mike după ore şi în week-end. Adesea, Mike şi cu mine petreceam ore întregi după ce lucraserăm la ceva, stând la o masă cu tatăl lui, în vreme ce acesta se întâlnea cu bancherii lui, avocaţii, contabi­lii, agenţii de Bursă, investitorii, directorii şi angajaţii. Iată un om care renunţase la şcoală la 13 ani şi care acum conducea, instruia, comanda şi punea întrebări unor persoane cu multă şcoală. Ei veneau şi îşi expuneau punctele de vedere şi mârâiau atunci când el nu era de acord cu ele.

Iată aşadar un om care s-a distins din mulţime. Este un om care a gândit de unul singur şi care a urât cuvintele: „Tre­buie să facem aşa pentru că aşa face toată lumea.” De aseme­nea, îl ura pe „nu pot”. Dacă vrei să determini pe cineva să facă ceva e suficient să îi spui „Nu cred că poţi să o faci.” Mike şi cu mine am învăţat din aceste şedinţe mai mult decât în toţi anii de şcoală şi de facultate. Tatăl lui Mike nu avea studii înalte, dar cunoştea ABC-ul financiar şi, ca urmare, avusese parte de o mare reuşită. Obişnuia să ne repete me­reu: „O persoană inteligentă angajează oameni care sunt mai inteligenţi decât el.” Astfel, Mike şi cu mine am avut avanta­jul de a ne petrece timpul ascultând pe durata întâlnirilor de lucru învăţămintele unor oameni deştepţi.

Dar, din această cauză, atât Mike cât şi eu nu puteam accep­ta dogma standard pe care ne-o predicau profesorii noştri. Asta ne-a creat probleme. De câte ori profesorul spunea: „Da­că nu luaţi note mari n-o să vă descurcaţi în viaţă”, Mike şi cu mine încruntam din sprâncene. Spunându-ni-se să urmăm procedura standard şi să nu ne abatem de la reguli, ne-am putut da seama că procesul de şcolarizare descurajează de fapt creativitatea. Începuserăm să înţelegem de ce tatăl nos­tru cel bogat ne-a spus că şcolile sunt făcute să producă buni angajaţi şi nu buni patroni. Uneori, Mike sau eu ne întrebam profesorii cum putem aplica ceea ce învăţam, sau îi întrebam de ce nu studiem niciodată banii şi felul cum funcţionează ei. La această din urmă întrebare, cel mai adesea ni se răspun­dea că banii nu sunt importanţi, că dacă ne demonstrăm ca­pacitatea profesională banii vor veni de la sine.

Cu cât ştiam mai multe despre puterea banilor, cu atât ne distanţam de profesorii şi de colegii noştri.

Tatăl meu cel cu carte nu m-a presat niciodată cu notele. Adesea m-am întrebat de ce. Dar am început să ne certăm când vorbeam despre bani. La 16 ani, probabil că deja aveam o bază mai solidă în domeniul financiar decât a mamei sau a tatei. Puteam ţine registre, îi ascultam pe contabilii speciali­zaţi în impozite şi pe avocaţii din corporaţii, pe bancheri, pe cei cu afaceri imobiliare, pe investitori ş.a.m.d. Tatăl meu vorbea cu profesorii.

Într-o zi, tata mi-a explicat de ce casa noastră este cea mai mare investiţie a lui. A urmat o discuţie nu prea plăcută, în care i-am arătat de ce credeam eu că o casă nu este o bună in­vestiţie.

Următorul grafic ilustrează diferenţa de percepţie între tatăl meu cel bogat şi tatăl meu cel sărac în ceea ce privea casele lor. Unul dintre taţi credea că e vorba de un „activ”, iar celălalt socotea că este un „pasiv”.

Îmi amintesc când i-am desenat tatălui meu graficul care urmează, arătându-i modelul circuitului banilor. I-am mai explicat şi care sunt cheltuielile auxiliare, în cazul în care casa este o proprietate. O casă mai mare înseamnă cheltuieli mai mari şi circuitul banilor creşte pe coloana cheltuielilor.

Cred în continuare că o casă nu reprezintă un „activ”. Şi ştiu că pentru mulţi oameni este visul lor, dar şi cea mai mare investiţie. Să deţii propria ta casă e mai bine decât nimic. Dar eu ofer o privire alternativă în raport cu această dogmă foar­te populară. Dacă eu şi soţia mea ar urma să cumpărăm o casă mai mare, mai strălucitoare, ne-am da seama imediat că n-ar fi vorba de un activ, ci de un pasiv, având în vedere că ne-ar lua şi mai mulţi bani din buzunar.

Iată aşadar care este punctul meu de vedere. Nu mă aş­tept ca majoritatea oamenilor să fie de acord cu el, pentru că o casă frumoasă ţine de latura noastră sentimentală. Şi când e vorba de bani, sentimentele profunde au tendinţa să reducă inteligenţa financiară. Ştiu din proprie experienţă că banii au un fel al lor de a transforma orice hotărâre într-una sentimen­tală.

1. Când e vorba de case subliniez faptul că aproape orice om munceşte toată viaţa pentru a plăti o casă al cărei proprietar nu ajunge să fie niciodată. Cu alte cuvinte, majoritatea oamenilor îşi cumpără o nouă casă de fieca­re dată când apelează la un nou împrumut pe 30 de ani ca să o plătească pe cea iniţială.

2. Chiar dacă oamenilor li se acordă o reducere la impozi­te pentru dobânzile ipotecilor, ei plătesc toate celelalte cheltuieli cu banii deja impozitaţi. Chiar şi după ce îşi achită ipoteca.

3. Impozitele pe proprietate. Părinţii soţiei mele au fost şocaţi când impozitul pe proprietatea lor a ajuns la 1.000 de dolari pe lună. Acest lucru s-a întâmplat după ce au ieşit la pensie, aşa încât creşterea sumei a însemnat un efort prea mare pentru bugetul lor de pensionari; prin urmare, au fost nevoiţi să se mute.

4. Valoarea caselor nu creşte întotdeauna. Încă mai am prieteni care datorează un milion de dolari pentru o casă care s-ar vinde în prezent cu doar 700.000 de do­lari.

5. Cele mai mari pierderi sunt cele provenite din ocaziile ratate. Dacă toţi banii vor fi investiţi în casă, veţi fi obli­gaţi să munciţi mai mult, pentru că pe coloana de chel­tuieli se vor aduna tot mai multe lucruri, în loc să se adune pe coloana de active. Asta se întâmplă în cazul modelului circuitului banilor pentru clasa de mijloc ti­pică. Dacă un cuplu tânăr reuşeşte încă de la început să treacă mai mulţi bani în coloana activelor, în anul ur­mător le va fi mai uşor, şi în special când se vor pregăti să-şi trimită copiii la facultate. Activele lor vor creşte în timp şi îi vor ajuta să-şi acopere cheltuielile. Mult prea des casa serveşte drept vehicul pentru un împrumut contractat spre a face faţă cheltuielilor mereu crescânde.

Pe scurt, rezultatul final la hotărârii iniţiale de a achiziţio­na o casă costisitoare în locul unei investiţii de portofoliu constă în cel puţin trei consecinţe, după cum urmează:

1. Irosirea timpului în care altor active le-ar fi putut spori valoarea.

2. Pierderi de capital suplimentar; acesta ar fi putut fi in­vestit în loc să servească la plata cheltuielilor ridicate de întreţinere strictă a casei.

3. Irosirea unei potenţiale educaţii. Mult prea adesea, oamenii socotesc casa, economiile şi planul de pensii drept singurele lucruri de pe coloana activelor. Cum nu au bani de investit, pur şi simplu nu investesc. Acest lucru îi lipseşte de o experienţă a investiţiilor. Majorita­tea nu ajung niciodată ceea ce se numeşte „investitori sofisticaţi” şi cele mai bune investiţii sunt de obicei vândute „investitorilor sofisticaţi”, care apoi le revând celor care nu vor să-şi asume riscuri.

Eu nu spun să nu cumpăraţi o casă. Spun doar că e bine să înţelegeţi diferenţa dintre active şi pasive. Când îmi doresc o casă mai mare, mai întâi cumpăr active care să genereze un circuit al banilor cu care să plătesc casa. Situaţia în care viaţa cuiva intră în această cursă a şobolanului este ilustrată cel mai bine prin chiar exemplul tatălui meu cu studii şi al de­claraţiei sale de venituri. Cheltuielile lui par întotdeauna să ţină pasul cu venitul, dar nu-i îngăduie niciodată să inves­tească în active. Ca urmare, pasivele cum ar fi ipoteca sau datoriile la carduri sunt mai mari decât activele.

Următorul desen valorează mai mult decât o mie de cuvinte.

Declaraţia de venituri a tatălui meu cel bogat, pe de altă parte, reflectă rezultatele unei vieţi dedicate investiţiilor şi reducerii la minimum a pasivelor:

Trecerea în revistă a declaraţiei de venituri a tatălui meu bogat explică de ce oamenii bogaţi se îmbogăţesc şi mai tare. Coloana activelor generează venit mai mult decât suficient pentru a acoperi cheltuielile, asigurându-i o re-investire echilibrată în coloana activelor. Coloana activelor continuă să crească şi de aceea venitul pe care îl produc acestea creşte odată cu ele.

Rezultatul este: cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai tare!

Clasa mijlocie se află într-o continuă luptă cu proble­mele financiare. Venitul de bază provine din salarii, im­pozitul crescând odată cu ele. Cheltuielile au tendinţa să crească în raport direct cu creşterea salariilor. De aici şi ex­primarea „cursa şobolanului”. Ei îşi consideră casa drept principalul activ, în loc să investească în bunuri aducătoare de venit.

Acest model conform căruia casa este tratată ca o inves­tiţie şi teoria că o creştere a salariului înseamnă posibilitatea de a cumpăra o casă mai mare sau de a cheltui mai mult stă la baza societăţii actuale, care este permanent îndatorată. Procesul de creştere a cheltuielilor îndatorează şi mai mult familiile, ducând la o şi mai mare nesiguranţă financiară, chiar dacă membrii acestora sunt avansaţi şi primesc o leafă lunară mai mare. Aceasta este o modalitate riscantă de a trăi şi porneşte de la o slabă educaţie financiară.

Pierderea masivă a slujbelor în anii '90 — datorată redu­cerii afacerilor — a dat la iveală fragilitatea clasei de mijloc din punct de vedere financiar. Brusc, planurile de pensii ale companiilor au fost înlocuite cu un alt tip de plan. Asigură­rile Sociale au categoric probleme şi nu mai pot fi socotite ca o sursă pentru pensii. În pătura de mijloc s-a instaurat pani­ca, în prezent, singurul lucru bun este că mulţi dintre aceşti oameni au înţeles aceste chestiuni şi au început să cumpere fonduri mutuale. Creşterea investiţiilor e în mare parte direct răspunzătoare de enormele progrese de la Bursă. În prezent, se creează tot mai multe fonduri mutuale pentru a răspunde cererilor clasei de mijloc.

Fondurile mutuale sunt populare pentru că reprezintă o investiţie sigură. Cumpărătorii medii de fonduri mutuale sunt mult prea ocupaţi să-şi plătească impozitele şi ipotecile, să strângă bani pentru facultatea copiilor şi să-şi achite cărţile de credit. Ei nu mai au timp să înveţe cum să investească. Şi atunci se bizuie pe experienţa directorilor fondurilor mutua­le. Cum fondurile mutuale includ diverse tipuri de investiţii, ei au impresia că banii lor sunt mai în siguranţă dacă soluţiile sunt „diversificate”.

Acest grup cu şcoală din clasa de mijloc subscrie dogmei „diversificării” expuse de agenţii fondurilor mutuale şi de finanţişti. Mergeţi la sigur. Nu vă asumaţi riscuri.

Adevărata tragedie este că lipsa unei educaţii financiare timpurii, duce la riscurile cu care sunt confruntaţi cei din cla­sa de mijloc. Motivul pentru care nu-şi asumă riscuri provine din faptul că poziţia financiară este una cel mult subţirică. Bilanţul lor nu este echilibrat, sunt plini de pasive, fără active reale care să genereze un venit. De obicei, singura lor sursă de venit este leafa. Întreaga lor existenţă devine dependentă de patron.

Astfel încât, atunci când apare „o afacere unică”, aceşti oameni nu pot profita de această ocazie. Ei continuă să nu-şi asume riscuri pur şi simplu pentru că muncesc prea din greu, taxele sunt mari şi sunt înglodaţi în datorii.

Aşa cum spuneam la începutul acestui capitol, regula cea mai importantă este cunoaşterea diferenţei dintre active şi pasive. Odată ce veţi înţelege diferenţa, e bine să vă concen­traţi eforturile doar asupra achiziţionării de active genera­toare de venit. Aceasta este cea mai bună soluţie de a porni pe drumul îmbogăţirii. Continuaţi să procedaţi aşa şi coloa­na activelor va creşte. Străduiţi-vă ca pasivele şi cheltuielile să rămână scăzute. Astfel veţi avea mai mulţi bani la dispozi­ţie pe care să‑i treceţi în coloana activelor. Curând, baza acti­velor va fi atât de solidă, încât vă veţi putea permite inclusiv investiţii speculative. Investiţiile care aduc între sută la sută şi infinit profit. Investiţiile în care de la 5.000 de dolari se ajunge curând la 1 milion de dolari sau chiar şi mai mult. In­vestiţiile pe care cei din pătura mijlocie le numesc de obicei „prea riscante”. Investiţiile nu sunt riscante. Faptul că se porneşte de la o înţelegere simplistă a finanţelor, începând cu al­fabetul financiar, duce la ceea ce se cheamă „prea riscant”.

Dacă veţi proceda ca marea masă, veţi obţine următorul grafic:

Ca angajat şi ca proprietar de casă, dumneavoastră mun­ciţi după cum urmează:

1. Munciţi pentru altcineva. Majoritatea oamenilor mun­cesc pentru leafă şi îi îmbogăţesc pe patroni sau pe ac­ţionari. Eforturile şi reuşitele dumneavoastră vor în­semna o reuşită pentru patron şi pentru pensia lui.

2. Munciţi pentru Stat. Statul îşi ia partea sa din leafa dumneavoastră pe care nici nu apucaţi s-o vedeţi inte­gral. Muncind şi mai mult, pur şi simplu sporiţi suma din impozite percepută de Stat - majoritatea oameni­lor muncesc din ianuarie până în mai doar ca să-şi plă­tească dările către Stat.

3. Munciţi pentru Bancă. După impozite, cea mai mare cheltuială o reprezintă de obicei ipoteca şi cărţile de credit.

Problema cu „pur şi simplu a munci din greu” este că la fiecare dintre aceste trei nivele se percepe o taxă şi mai mare când eforturile voastre cresc. Trebuie să învăţaţi să profitaţi de pe urma eforturilor voastre sporite împreună cu familia voastră, în mod direct.

Odată ce v-aţi hotărât să vă concentraţi asupra propriei afaceri, cum vă stabiliţi scopurile? În cazul majorităţii oame­nilor, ei trebuie să îşi păstreze slujba şi să se bizuie pe salariu pentru a-şi finanţa achiziţionarea activelor.

Când activele cresc, oare cum poate fi măsurată reuşita lor? Cum îşi dă cineva seama că s-a îmbogăţit, că a făcut ave­re? Aşa cum am o definiţie proprie pentru active şi pasive, am şi una pentru avere. De fapt, am preluat-o de la un băr­bat pe nume Buckminster Fuller. Unii spun că este un şarlatan, iar alţii spun că este un geniu. Cu ani de zile în urmă, printre arhitecţi s-a zvonit că acesta ar fi cerut în 1961 un brevet pentru ceea ce el numea domul geodezic. În cererea sa însă, Fuller pomenea şi ceva despre avere. Era destul de con­fuz la început, dar dacă citeai mai atent, devenea logic: ave­rea este capacitatea unei persoane de a supravieţui cât mai multe zile la rând... sau astfel: dacă nu mai munceşte, cât ar putea supravieţui?

Spre deosebire de averea netă - diferenţa dintre active şi pasive, care adesea constă în cheltuielile iraţionale şi părerile greşite asupra valorii -, această definiţie creează posibili­tatea dezvoltării unei scări de evaluare reale şi precise. Pot măsura acum şi pot şti exact în ce poziţie mă aflu în raport cu scopul fixat, acela de a fi independent din punct de vedere financiar.

Deşi proprietatea netă include adesea şi acele active care nu sunt aducătoare-de-bani-lichizi, ca, de exemplu, lucrurile pe care le-aţi cumpărat şi acum zac în garaj, averea măsoară câţi bani produc banii voştri şi, astfel, posibilitatea de supra­vieţuire financiară.

Averea este măsura circuitului banilor din coloana active­lor în comparaţie cu coloana cheltuielilor.

Să luăm un exemplu. Să zicem că din circuitul financiar al activelor am 1.000 de dolari pe lună. Cheltuielile mele lunare se ridică la 2.000 de dolari. Care este averea mea?

Să revenim la definiţia lui Buckminster Fuller. Folosind definiţia sa, câte zile de acum înainte pot supravieţui astfel? Să luăm cazul unei luni de 30 de zile. Conform definiţiei, am un flux de bani lichizi suficient pentru o jumătate de lună.

Când voi avea 2.000 de dolari din circuitul financiar al activelor, voi fi un om cu avere.

Deşi nu sunt încă bogat, am ceva avere. Am acum un venit generat de active care acoperă complet cheltuielile mele lu­nare. Dacă vreau să-mi sporesc cheltuielile, trebuie mai întâi să-mi sporesc circuitul financiar de la rubrica active, astfel încât să menţin acest nivel al averii. Observaţi că din acel mo­ment nu mai depind de leafă. M-am concentrat şi am reuşit să clădesc o coloană a activelor care m-a transformat într-o persoană independentă din punct de vedere financiar. Chiar dacă aş renunţa azi la slujba mea, mi-aş putea acoperi chel­tuielile lunare din circuitul financiar al activelor.

Următorul meu scop ar fi să am un circuit al banilor exce­dentar din active pe care să-i reinvestesc în coloana activelor. Cu cât merg mai mulţi bani în coloana activelor, cu atât co­loana activelor creşte. Cu cât activele mele cresc, cu atât creşte şi fluxul de bani lichizi. Atâta vreme cât menţin cheltuielile sub fluxul de bani lichizi din active, mă îmbogăţesc şi mai tare, având un venit tot mai mare din alte surse decât munca mea fizică.

Pe măsură ce acest proces de reinvestiţii continuă, sunt pe drumul bun al îmbogăţirii. Definiţia actuală a omului bogat provine din felul în care este el perceput. Niciodată nu poţi fi prea bogat.

Gândiţi-vă la această observaţie simplă:

Cei bogaţi cumpără active.

Cei săraci au numai cheltuieli.

Pătura de mijloc cumpără pasive pe care le consideră active.

Deci cum încep eu să îmi văd de afacerea mea? Care ar fi răspunsul? Ascultaţi-1 pe fondatorul companiei McDonald's.

CAPITOLUL 4

LECŢIA 3

Vezi-ţi singur de afacerea ta

În 1974, Ray Kroc, fondatorul companiei McDonald's, a fost rugat să vorbească la un curs MBA din cadrul Univer­sităţii Texas din Austin. Un bun prieten de-al meu, Keith Cunningham, urma acest curs. După o conferinţă extrem de serioasă şi inspiratoare, s-a făcut o pauză şi studenţii l-au invitat pe Ray să meargă la barul lor preferat şi să bea o bere. Ray, foarte amabil, a acceptat.

„Ce afacere am eu de fapt?”, a întrebat Ray de îndată ce toată lumea a avut câte un pahar cu bere în mână.

„Toată lumea a început să râdă”, povestea Keith. „Majori­tatea studenţilor la MBA credeau că Ray doar glumeşte.”

N-a răspuns nimeni, aşa încât Ray a repetat întrebarea. „Ce afacere credeţi voi că am eu?”

Studenţii au râs iar şi în sfârşit unul mai curajos a zis: „Ray, crezi că există cineva pe lumea asta care să nu ştie că ai o afa­cere cu hamburgheri?”

Ray a jubilat. „Am bănuit eu că asta o să spuneţi.” A făcut o pauză şi apoi a adăugat iute: „Doamnelor şi domnilor, nu mă ocup de hamburgheri, ci de proprietăţi imobiliare.”

Keith mi-a spus că Ray a explicat apoi pe îndelete punc­tul său de vedere. În planul de afaceri al firmei, Ray ştia că principala preocupare era vânzarea francizelor de hambur­gheri, dar nici o clipă nu scăpa din vedere locul ocupat de aceste francize. El ştia că proprietăţile imobiliare sunt factorul cel mai important în reuşita fiecărei francize în parte. Practic, persoana care cumpără franciza plăteşte în acelaşi timp tere­nul unde este amplasată, care aparţine companiei lui Ray Kroc.

În prezent, McDonald's este cel mai important proprietar imobiliar din lume, având un teren chiar mai întins decât Biserica Catolică. În prezent, McDonald's deţine cele mai im­portante intersecţii sau colţuri de stradă din America, dar şi din alte locuri din lume.

Keith îmi povestea că a fost una dintre cele mai impor­tante lecţii din viaţa sa. În prezent, Keith deţine spălătorii de maşini, dar adevărata lui afacere constă în terenul pe care se află aceste spălătorii de maşini.

Am încheiat capitolul precedent cu graficele care ilustrau faptul că majoritatea oamenilor muncesc pentru oricine altci­neva în afară de ei înşişi. Mai întâi, muncesc pentru proprie­tarii companiei, apoi pentru stat prin impozite şi, în final, pentru bancă, pentru că acolo se află ipoteca lor.

Când eram copil, nu aveam nici un McDonald's în apro­piere. Şi totuşi, tatăl meu cel bogat ne-a învăţat aceeaşi lecţie ca şi cea la care s-a referit Ray Kroc la Universitatea Texas. Acesta este secretul nr. 3 al celor bogaţi.

Secretul este următorul: „Vezi-ţi singur de afacerea ta.” Problemele financiare sunt adesea rezultatul direct al faptului că oamenii muncesc o viaţă întreagă pentru altcineva. La sfârşit, cei mai mulţi nu se vor alege cu nimic de pe urma muncii lor.

Din nou un desen face mai mult decât o mie de cuvinte. Iată un grafic al declaraţiei de venit şi al bilanţului prin care se poate exprima cel mai bine sfatul lui Ray Kroc.

Actualul nostru sistem de învăţământ se concentrează asupra pregătirii tineretului pentru obţinerea unei slujbe bune prin dezvoltarea capacităţii intelectuale. Întreaga lor existenţă se va învârti în jurul salariilor sau, aşa cum am descris anterior, în jurul coloanei de venit. După dezvoltarea capacităţii intelectuale, se urmăreşte un nivel superior de educaţie pentru a îmbunătăţi abilităţile profesionale. Ei stu­diază pentru a deveni ingineri, oameni de ştiinţă, bucătari, poliţişti, artişti, scriitori ş.a.m.d. Aceste abilităţi profesionale le permit să intre pe piaţa forţei de muncă şi să muncească pentru bani.

Există o mare diferenţă între profesie şi afacere. Adesea, îi întreb pe oameni: „Cu ce te ocupi?”, şi ei îmi răspund: „A, sunt bancher.” Apoi îi întreb dacă sunt proprietarii băncii, şi ei de obicei îmi răspund: „Nu, lucrez acolo.”

În acest moment înseamnă că ei fac o confuzie între pro­fesie şi afacere. Ca profesie pot fi bancheri, dar trebuie să aibă şi o afacere a lor. Ray Kroc a explicat foarte clar diferenţa dintre profesie şi afacere în cazul lui. Profesia lui a rămas aceeaşi. El era agent de vânzări. La un moment dat, a vândut mixere pentru îngheţată şi apoi a început să vândă francize de hamburgheri. Dar în vreme ce profesia lui era să vândă francize de hamburgheri, afacerea lui era să acumuleze proprietăţi sub forma unui venit care să producă.

Problema cu şcoala este că adesea devii ceea ce studiezi. Deci dacă studiaţi, de exemplu, bucătăria, deveniţi bucătari. Dacă studiaţi dreptul, deveniţi avocaţi. Şi dacă faceţi şcoala de mecanici auto, deveniţi mecanici. Greşeala apare în mo­mentul în care deveniţi ceea ce învăţaţi, uitând să vă ocupaţi de afacerea personală. Oamenii îşi petrec întreaga viaţă ocupându-se de afacerile altora şi îmbogăţindu-i pe aceştia.

Pentru a obţine o siguranţă financiară, oamenii trebuie să-şi vadă de afacerea lor. Afacerea voastră se învârteşte în jurul coloanei de active, spre deosebire de coloana de venit. Aşa cum declaram şi mai înainte, regula nr. 1 este să cunoşti diferenţa dintre active şi pasive şi să cumperi active. Cei bo­gaţi se concentrează asupra coloanei de active, în vreme ce toţi ceilalţi se concentrează asupra declaraţiilor de venit.

De aceea auzim adesea: „Am nevoie de o mărire de lea­fă”, „Dacă m-ar avansa şi pe mine”, „Am să mă apuc iar de şcoală, ca să fiu mai bine pregătit pentru a obţine o slujbă mai bună”, „Am să fac ore suplimentare”, „Poate reuşesc să îmi mai iau o slujbă”, „În două săptămâni îmi dau demisia, am găsit o slujbă unde sunt plătit mai bine.”

În unele cercuri, acestea sunt nişte idei de bun simţ. Şi to­tuşi, dacă îl veţi asculta pe Ray Kroc, vă veţi da seama că încă nu vă vedeţi de afacerea voastră. Aceste idei continuă să se concentreze pe coloana de venit şi nu vor ajuta persoana res­pectivă să obţină o siguranţă financiară mai mare decât în cazul în care banii suplimentari sunt folosiţi pentru achiziţio­narea unor active generatoare de venit.

Motivul principal pentru care oamenii săraci sau din pă­tura mijlocie continuă să fie conservatori din punct de vedere fiscal - ceea ce înseamnă: „Nu-mi pot permite să-mi asum riscuri” - este că nu au o educaţie financiară minimă. Trebu­ie să se agaţe de slujbele lor. Trebuie să nu-şi asume riscuri.

Atunci când a ajuns „la modă” reducerea de personal, mi­lioane de muncitori au descoperit că aşa-zisul cel mai impor­tant activ al lor, casa, îi înghiţea de vii. Activul lor, casa, con­tinua să-i coste bani lună de lună. Maşina lor, un alt „activ”, îi costa şi ea ochii din cap. Crosele de golf din garaj, care cos­taseră 1.000 de dolari, acum nu mai valorau 1.000 de dolari. Fără siguranţa slujbei, nu aveau pe ce se sprijini. Ceea ce li se păruseră nişte active nu le puteau fi de ajutor pentru a supravieţui într-un moment de criză financiară.

Presupun că cei mai mulţi dintre noi au completat câte o cerere de împrumut la bancă pentru a cumpăra o casă sau o maşină. E interesant de urmărit ce scrie în coloana „valoare netă”. Este interesant pentru că astfel constatăm ce acceptă; banca şi practicile contabile drept active.

Într-o bună zi, vrând să obţin un împrumut, mi-am dat seama că situaţia mea financiară nu se prezenta prea bine. Astfel încât am adăugat crosele cele noi de golf, colecţia mea de tablouri, cărţile, combina, televizorul, costumele Armani, ceasurile, pantofii şi alte bunuri personale ca să îngroş numă­rul lucrurilor din coloana activelor.

Mi s-a refuzat însă împrumutul pentru că investisem prea mult în proprietăţi imobiliare. Comisiei de împrumuturi nu i-a convenit că am investit atât de mulţi bani în apartamente. Ea vroia să ştie de ce nu am şi eu o slujbă normală, cu un salariu. Nu au luat în considerare costumele Armani, crosele de golf sau colecţia de artă. Viaţa devine foarte dură atunci când nu corespunzi profilului „standard”.

Mă ia cu frig de fiecare dată când aud pe cineva că-mi spu­ne că valoarea sa netă este de un milion de dolari, sau de 100.000 de dolari, sau cât o fi. Unul dintre principalele motive pentru care valoarea netă nu este corectă e faptul că atunci când în­cepi să-ţi vinzi bunurile eşti taxat pentru fiecare câştig în parte.

Foarte mulţi oameni s-au aruncat singuri în necazuri fi­nanciare atunci când li s-a micşorat venitul. Pentru a-şi spori banii lichizi, ei îşi vând activele. Mai întâi, bunurile personale pot fi vândute în general doar la o valoare mai mică decât aceea care apărea în lista balanţei personale a veniturilor şi cheltuielilor. Dacă există însă un câştig din vânzarea bunurilor, el e din nou impozitat. Prin urmare, statul îşi ia din nou par­tea sa din câştig, reducându-se astfel suma disponibilă pentru a scăpa de datorii. De aceea spun că, în general, valoarea netă a cuiva este adesea mai mică decât crede.

Începeţi să vă preocupaţi de propria voastră afacere. Păstraţi-vă slujba de zi cu zi, dar apucaţi-vă să cumpăraţi active reale şi nu pasive sau bunuri personale care nu mai au aceeaşi valoare reală de îndată ce le aduceţi acasă. O maşină nouă pierde aproximativ 25% din preţul pe care îl plătiţi în momentul în care ieşiţi cu ea din magazin. Nu este un activ real, chiar dacă bancherul vă lasă să o treceţi pe listă. Supor­tul nou de titaniu pentru mingea de golf care valorase 400 de dolari nu mai făcea decât 150 în momentul când am început să-1folosesc.

Adulţi, aveţi grijă să nu faceţi prea multe cheltuieli! Redu­ceţi pasivele şi construiţi cu inteligenţă o bază solidă pentru active. Pentru tinerii care încă mai stau cu părinţii, este im­portant ca aceştia să-i înveţe diferenţa dintre active şi pasive. Determinaţi-i să îşi construiască o coloană solidă de active înainte de a pleca la casa lor, de a se căsători, de a-şi cumpăra o locuinţă, de a avea copii şi de a se trezi într-o situaţie financiară riscantă, agăţându-se cu disperare de slujbă şi cumpărând totul pe credit. Am văzut atât de multe cupluri tinere care se căsătoresc şi cad în capcana unui stil de viaţă care nu le mai dă posibilitatea de a ieşi din datorii aproape tot restul existenţei lor active.

În majoritatea cazurilor, de îndată ce şi ultimul copil plea­că din casă, părinţii îşi dau seama că nu sunt bine pregătiţi pentru pensie şi încep să se străduiască să pună nişte bani deoparte. Apoi, propriii lor părinţi se îmbolnăvesc şi se tre­zesc cu noi răspunderi.

Aşadar, ce fel de bunuri v-aş sugera să achiziţionaţi voi şi copiii voştri? În lumea mea, activele reale se împart în mai multe categorii:

1. Afacerile care nu presupun prezenţa mea. Le am, dar sunt conduse de alte persoane. Dacă ar trebui să mun­cesc acolo, n-ar mai fi o afacere, ar deveni o slujbă.

2. Acţiuni.

3. Obligaţiuni.

Fonduri mutuale.

5. Venituri ce generează proprietăţi imobiliare.

Depuneri.

7. Drepturi de autor de pe urma proprietăţilor intelectuale cum ar fi muzică, scenarii, brevete.

8. Şi orice altceva are valoare, produce venit sau creşte ca valoare şi este oricând vandabil.

Copil fiind, tatăl meu cu şcoală m-a încurajat să-mi găsesc o slujbă sigură. Pe de altă parte, tatăl meu bogat m-a încura­jat să achiziţionez activele care îmi plac. „Dacă nu-ţi vor plăcea, nu vei avea grijă de ele.” Am adunat proprietăţi imobi­liare pentru că îmi plac clădirile şi pământul. Îmi place să le cumpăr pentru ele însele. Aş fi în stare să mă uit toată ziua la clădiri. Atunci când intervin probleme, ele nu sunt atât de gra­ve încât să-mi afecteze plăcerea de a avea proprietăţi imobi­liare. Cui nu-i plac proprietăţile imobiliare ar fi mai bine să nu le cumpere.

Îmi plac acţiunile de la companiile mici, mai ales de la cele care abia s-au pus pe picioare. Acesta este motivul pen­tru care sunt antreprenor şi nu am firma mea. În primii ani, am lucrat la companii mari, cum ar fi Standard Oil din Ca­lifornia, la Marina Comercială Americană şi la Compania Xerox. Mi-a făcut plăcere să lucrez pentru ei şi am nişte amintiri frumoase, dar ştiu că nu sunt genul să am o com­panie, îmi place să pun pe picioare o companie, dar nu să o conduc. De aceea, de obicei cumpăr acţiuni de la companiile mici, pe care uneori chiar eu le aduc pe piaţă. Averile se fac din noile emisiuni de acţiuni şi îmi place jocul acesta. Multor oameni le e frică de companiile mici; le consideră riscante şi aşa şi sunt. Dar riscul se diminuează întotdeauna dacă îţi plac lucrurile în care investeşti, le înţelegi şi cunoşti jocul. În ce priveşte companiile mici, strategia mea de investiţii este să renunţ la acţiuni într-un an. În cazul proprietăţilor imobilia­re, pe de altă parte, strategia mea este de a începe cu puţin şi de a ţine proprietăţile până le creşte valoarea, întârziind astfel plata impozitelor pe venit. Acest lucru permite ca valoarea să crească semnificativ. De obicei, păstrez o proprietate ceva mai puţin de şapte ani.

Ani de zile, chiar când lucram în Marina Comercială Ame­ricană sau la Compania Xerox, am făcut ceea ce-mi recoman­dase tatăl bogat. Mi-am păstrat slujba, dar mi-am văzut şi de afacerea mea. Acţionam în coloana activelor. Negociam bu­nuri imobiliare şi acţiuni nu prea mari. Întotdeauna tatăl bo­gat a subliniat faptul că este extrem de important să cunoşti ABC-ul financiar. Cu cât înţelegeam mai bine contabilitatea şi managementul banilor lichizi, cu atât reuşeam să analizez mai bine investiţiile; în cele din urmă m-am apucat şi de con­struirea propriei mele companii.

Nu sfătuiesc pe nimeni însă să se apuce de o companie dacă nu îşi doreşte asta cu adevărat. Cum ştiu multe despre felul cum se conduce o companie, nu aş îndemna pe nimeni să o facă. Există momente în care cei care nu-şi găsesc de lu­cru nu mai au decât soluţia să-şi facă o firmă. Şansele de reu­şită sunt minime: nouă din 10 companii dau faliment în cinci ani. Dintre cele care supravieţuiesc celor cinci ani, nouă din 10 dau şi ele faliment până la urmă. Deci numai dacă ţineţi cu tot dinadinsul să aveţi firma voastră vă recomand să vă apu­caţi de aşa ceva. Altfel, vedeţi-vă de slujbă şi de afacerea pe care o aveţi.

Atunci când spun să vă vedeţi de afacerea voastră vreau să spun să construiţi în aşa fel încât coloana activelor să fie una solidă. De îndată ce un dolar intră acolo, nu-1 mai lăsaţi să iasă. Socotiţi în felul următor: orice dolar care intră în coloana activelor devine angajatul vostru. Cel mai bun lucru este ca banii să muncească 24 de ore din 24 şi asta de-a lun­gul mai multor generaţii. Păstraţi ‑ vă slujba, munciţi serios, dar construiţi în coloana activelor.

Pe măsură ce circuitul banilor se extinde, puteţi să vă per­miteţi şi luxul. Important de reţinut este că oamenii bogaţi îşi permit asemenea achiziţii la sfârşit, în vreme ce săracii sau cei din pătura mijlocie le cumpără de la început. Cei săraci şi cei din clasa de mijloc îşi cumpără lucruri luxoase, cum ar fi case mari, diamante, blănuri, bijuterii sau ambarcaţiuni, pentru că vor să pară bogaţi. Ei par bogaţi, dar în realitate se îndatore­ază şi mai tare. Cei bogaţi cu adevărat, adică pe termen lung, mai întâi îşi construiesc solid coloana de active. Apoi, din ve­nitul generat din active, îşi cumpără obiecte de lux. Cei săraci şi cei din pătura de mijloc şi le cumpără din propria lor su­doare şi din ceea ce ar trebui să lase moştenire copiilor.

Obiectele de lux ar trebui să fie o răsplată pentru o inves­tiţie sau pentru dezvoltarea unor active reale. De exemplu, atunci când soţia mea şi cu mine am avut nişte bani în plus proveniţi din apartamentele noastre, ea s-a dus şi şi-a cum­părat un Mercedes. Asta n-a însemnat o muncă suplimenta­ră sau un risc pentru ea, pentru că practic apartamentele i-au cumpărat maşina. E drept însă că a trebuit să aştepte patru ani până ce investiţia de portofoliu să ajungă suficient de mare încât să existe un circuit financiar suplimentar pentru achitarea maşinii. Acest obiect de lux, Mercedes-ul, a fost însă o adevărată răsplată, pentru că a dovedit că ea ştie să sporească activele. Acum, maşina înseamnă mai mult decât un automobil frumos. Înseamnă că şi-a folosit inteligenţa financiară pentru a-şi putea permite un automobil de lux. Majoritatea oamenilor sunt însă impulsivi şi se duc pur şi simplu şi-şi cumpără o maşină nouă sau alt obiect de lux pe datorie. Se simt plictisiţi şi vor o jucărie nouă. Cumpărarea unui obiect de lux pe datorie face ca persoana respectivă, mai devreme sau mai târziu, să urască acel obiect, pentru că dato­ria respectivă devine o povară financiară.

După ce v-aţi acordat un răgaz, aţi investit şi aţi constru­it o afacere, înseamnă că sunteţi pregătiţi să adăugaţi şi tuşa finala, magică - cel mai mare secret al oamenilor bogaţi. Acest secret îi face pe cei bogaţi să fie cu mult înaintea celor­lalţi. Este vorba de răsplata de la capătul drumului pentru faptul că aţi acordat timp şi sârguinţă afacerii voastre.

CAPITOLUL 5

LECŢIA 4

Istoria impozitelor şi puterea companiilor

Îmi amintesc că la şcoală mi s-a spus povestea lui Robin Hood şi a oamenilor săi. Învăţătorul spunea că e vorba de­spre o poveste minunată şi că eroul era unul romantic, de ge­nul lui Kevin Costner, care îi jefuia pe cei bogaţi pentru a le da celor săraci. Tatăl meu bogat nu-1 considera pe Robin Hood un erou. Zicea că e un escroc.

Robin Hood nu mai e demult, dar au rămas urmaşii lui. Oare de câte ori nu-i aud pe oameni spunând: „De ce n-ar plă­ti cei bogaţi pentru asta?” Sau: „Cei bogaţi ar trebui să plă­tească mai multe impozite şi să mai dea şi săracilor.”

Această idee de „Robin Hood”, respectiv de a lua de la cei bogaţi pentru a le da celor săraci, a adus multă suferinţă ce­lor săraci şi celor din clasa mijlocie. Motivul pentru care clasa de mijloc are de plătit atât de multe impozite este că Robin Hood a fost idealizat. Realitatea este că oamenii bogaţi nu sunt impozitaţi. Cei din clasa de mijloc plătesc pentru cei să­raci, în special cei cu şcoală şi cu un venit mare.

Pentru a înţelege cu adevărat cum merg lucrurile, va tre­bui să privim din nou dintr-o perspectivă istorică. Trebuie să analizăm istoria impozitelor. Chiar dacă tatăl meu cu multă şcoală era un expert în istoria educaţiei, tatăl meu bogat se considera un expert în istoria impozitelor.

Tatăl cel bogat ne-a explicat mie şi lui Mike că în Anglia şi în America impozitele nu există dintotdeauna. Din când în când, apăreau nişte taxe temporare, percepute pentru plata războaielor. Regele sau preşedintele dădea de ştire că toată lumea trebuie să „contribuie”. Taxele au fost percepute în Marea Britanie pentru prima dată în timpul războiului împotriva lui Napoleon, adică între 1799 şi 1816, iar în America, pentru plata Războiului Civil, între 1861 şi 1865.

În 1874, Anglia a început sa perceapă permanent impozi­te pe venit de la cetăţenii săi. În 1913, impozitul pe venit a devenit permanent şi în Statele Unite, odată cu adoptarea celui de-al 16‑lea Amendament al Constituţiei. La început, americanii au fost împotriva impozitelor. Taxa excesivă pe ceai a generat celebra întâmplare din portul Boston, incident care a stat la baza Revoluţiei americane. Au fost necesari aproape 50 de ani, atât în Anglia cât şi în Statele Unite, pentru ca ideea unui impozit permanent pe venit să fie împământenită.

Aceste date istorice omit însă să dezvăluie faptul că impo­zitele erau percepute iniţial doar de la cei bogaţi. Tocmai la acest punct ţinea foarte mult tatăl bogat. Trebuia ca eu şi Mike să înţelegem bine povestea asta. El ne-a explicat că ideea impozitelor a devenit populară şi acceptată de majoritate atunci când celor săraci şi celor din clasa de mijloc li s-a spus că impozitele au fost create pentru a-i pedepsi pe cei bo­gaţi. Aşa au votat masele această lege, care a devenit legală din punct de vedere constituţional. Deşi ea urmărea iniţial pedepsirea celor bogaţi, în realitate i-a pedepsit tocmai pe cei care au votat-o, respectiv pe cei săraci şi pe cei din clasa mij­locie.

„De îndată ce statul a prins gustul banilor, i s-a deschis apetitul”, spunea tatăl cel bogat. „Tatăl tău şi cu mine facem parte din tabere opuse. El este un birocrat al statului, iar eu sunt un capitalist. Noi suntem plătiţi, dar reuşita noastră este măsurată printr-un comportament total diferit. El este plătit ca să cheltuiască banii şi să angajeze oameni. Cu cât cheltu­ieşte mai mult, cu atât angajează mai mulţi oameni şi cu atât devine mai mare organizaţia sa. La nivelul statului, cu cât organizaţia este mai mare, cu atât este mai respectată. Pe de altă parte, la nivelul companiei mele, cu cât angajez mai puţini oameni, cu atât cheltuiesc mai puţini bani şi cu atât sunt mai respectat de către investitorii mei. De asta nu-mi plac cei care lucrează pentru guvern. Ei au cu totul alte obiective decât majoritatea oamenilor de afaceri. Pe măsură ce guvernul creşte, are nevoie de impozite în dolari tot mai mari pentru a se întreţine.”

Tatăl meu cu şcoală credea sincer că statul ar trebui să-i ajute pe oameni. El îl îndrăgea în special pe John F. Kennedy, pentru ideea lui cu Corpurile Păcii. Îi plăcuse atât de mult ideea asta, încât şi el şi mama lucrau pentru Corpurile Păcii, pregătind voluntari pentru Malaezia, Thailanda şi Filipine. Veşnic se zbătea să obţină noi fonduri şi creşterea bugetului pentru a angaja mai multă lume, atât în Departamentul Edu­caţiei, cât şi în Corpurile Păcii. Asta era slujba lui.

Încă de când aveam 10 ani îl auzeam pe tatăl meu cel bo­gat spunând că persoanele care lucrează pentru stat nu sunt decât nişte hoţi leneşi, în vreme ce tatăl meu cel sărac zicea că oamenii bogaţi sunt nişte escroci hrăpăreţi, care ar trebui să fie puşi să plătească impozite mai mari. Ambele tabere aveau puncte de vedere solide. Era greu să munceşti pentru unul dintre cei mai mari capitalişti din oraş şi să te întorci acasă la un tată care era un important reprezentant guvernamental. Nu era deloc simplu să îţi dai seama pe cine trebuie, de fapt, să crezi.

Şi totuşi, atunci când analizezi istoria impozitelor, ţi se re­velează o perspectivă interesantă. Aşa cum spuneam, vota­rea legii impozitelor fusese posibilă doar pentru că masele au crezut în teoria lui Robin Hood asupra economiei, respectiv în luatul de la cei bogaţi pentru a li se da tuturor celorlalţi. Problema era că apetitul statului pentru bani era atât de mare, încât impozitele au fost percepute în curând şi de la cla­sa de mijloc, şi de acolo mai departe, „tot mai jos”.

Pe de altă parte, cei bogaţi au văzut în asta o oportunitate. Ei n-au jucat după aceleaşi reguli. Aşa cum menţionam, cei bogaţi ştiau deja ce înseamnă companiile, pentru că ele exis­tau încă de pe vremea corăbiilor. Cei bogaţi au creat aceste companii ca mijloc pentru a-şi limita riscurile în privinţa bu­nurilor la fiecare transport. Cei bogaţi şi-au băgat banii în companii pentru finanţarea călătoriilor. Companiile angajau apoi echipajul, care pleca în Lumea Nouă să caute comori. Dacă se scufunda corabia, echipajul îşi putea pierde viaţa, în schimb, pierderea celor bogaţi era limitată exclusiv la banii investiţi în călătoria respectivă. Graficul care urmează arată felul în care este structurată o companie neţinând seama de declaraţia de venit şi de bilanţ.

Ceea ce-i face pe cei bogaţi să aibă un avantaj net asupra celor săraci şi a clasei de mijloc este faptul că ei ştiu care este puterea structurii legale a companiei. Cum eu am avut doi taţi care m‑au învăţat, unul socialist şi unul capitalist, am început repede să-mi dau seama că filozofia celui capitalist avea mai multă logică financiară. Mi se părea că, în final, socialiştii se pedepsesc singuri din cauza lipsei unei educaţii financiare. Indiferent ce ar spune mulţimea în legătură cu „Luaţi de la cei bogaţi”, aceştia din urmă găsesc întotdeauna o posibilitate de a-i păcăli. Astfel, impozitele au fost percepu­te în final de la clasa de mijloc. Cei bogaţi au reuşit să-i păcă­lească pe intelectuali pur şi simplu pentru că înţelegeau pu­terea banilor, o materie care nu se învaţă la şcoală.

Cum au reuşit cei bogaţi să-i păcălească pe intelectuali? De îndată ce a trecut legea impozitării „de la cei bogaţi”, numerarul a început să curgă în visteria statului. Iniţial, oame­nii au fost foarte încântaţi. Banii erau manevraţi de angajaţii guvernamentali şi de cei bogaţi. Către angajaţii guverna­mentali banii se întorceau sub formă de slujbe şi pensii. Către cei bogaţi, prin intermediul fabricilor care primeau contracte guvernamentale. Statul devenise o mare visterie de bani, dar rămânea problema managementului acestor bani. Aici nu exista o nouă circulaţie a banilor. Cu alte cuvinte, politica sta­tului, pusă în aplicare prin intermediul funcţionarilor guver­namentali, este de a nu avea un excedent de bani. Dacă nu reuşeai să-ţi cheltuieşti fondul alocat, riscai să îl pierzi la ur­mătoarea împărţire a bugetului. Şi categoric nu puteai fi con­siderat un funcţionar eficient. Pe de altă parte, oamenii de afaceri sunt răsplătiţi atunci când au bani excedentar şi sunt lăudaţi pentru eficienţa lor.

Pe măsură ce acest cerc al cheltuielilor guvernamentale se lărgea, nevoia de bani creştea, iar ideea „Taxării celor bogaţi” a fost modificată pentru a include şi nivelele mai mici de ve­nit, respectiv veniturile celor care o votaseră, ale celor săraci şi ale clasei de mijloc.

Adevăraţii capitalişti şi-au folosit cunoştinţele financiare pentru a descoperi pur şi simplu o soluţie salvatoare. Ei s-au reîntors la umbrela corporaţiilor. Acestea sunt cele care îi pro­tejează pe cei bogaţi. Ceea ce nu ştiu însă cei care n-au avut niciodată o corporaţie este că, de fapt, aceste companii nu există. Ele sunt doar nişte dosare cu câteva acte legale înregis­trate de un birou de avocatură şi de o agenţie guvernamen­tală. Ele nu au nevoie de o clădire şi de un nume. Nu e ca în cazul unei fabrici sau al unui grup de persoane. O companie este un document legal care creează un corp legal fără suflet. Din nou averea celor bogaţi era protejată. Din nou a devenit foarte populară utilizarea acestor corporaţii - odată ce a fost aprobată legea impozitării venitului permanent - pentru că impozitul pe venitul corporaţiei este mai mic decât cel pe ve­nitul individual. În plus, aşa cum spuneam şi mai înainte, anumite cheltuieli puteau fi făcute cu dolari preimpozitaţi la nivel de corporaţii.

Acest război între cei care au şi cei care n-au durează de sute de ani. Este vorba de tabăra mulţimii lui „Luaţi de la bogaţi” faţă în faţă cu cei bogaţi. Bătălia are loc de fiecare dată când se fac legi noi. Lupta nu va înceta niciodată. Problema este că au întotdeauna de pierdut cei care sunt neinformaţi. Cei care se scoală în fiecare dimineaţă şi merg sârguincios la muncă şi plătesc impozite. Dacă ar înţelege felul cum acţio­nează cei bogaţi, ar putea proceda şi ei la fel şi s-ar afla pe drumul cel bun, respectiv cel al independenţei financiare. De asta mă irită de fiecare dată când aud un părinte care îşi sfă­tuieşte copilul să meargă la şcoală pentru a-şi găsi o slujbă si­gură. Un angajat cu o slujbă sigură, dar fără un fundament de cunoştinţe financiare, n-are nici o scăpare.

Americanii obişnuiţi de astăzi muncesc între cinci şi şase luni pentru stat, ca să-şi poată plăti impozitele. După părerea mea, este o perioadă prea lungă. Cu cât munciţi mai mult, cu atât plătiţi mai mult la stat. De aceea consider că ideea „Luaţi de la bogaţi” a avut un efect negativ chiar asupra celor care au votat-o.

De fiecare dată când oamenii încearcă să-i pedepsească pe cei bogaţi, aceştia nu cedează, ci reacţionează. Ei au banii, puterea şi dorinţa de a schimba lucrurile. Ei nu stau cu bra­ţele încrucişate, plătind de bună voie impozite şi mai mari. Ei caută soluţii pentru a reduce povara impozitelor lor. Anga­jează avocaţi şi contabili deştepţi şi îi conving pe politicieni să schimbe legile sau să creeze subterfugii legale. Ei au resur­sele necesare pentru a produce schimbarea.

În Statele Unite Legea Impozitelor permite, de asemenea, şi alte modalităţi de a economisi la plata taxelor. Aceste vehi­cule sunt disponibile oricui, dar de obicei nu sunt aplicate de­cât de cei bogaţi, pentru că ei îşi văd de afacerea lor. De exem­plu „1031” - în jargon, expresia folosită pentru Articolul 1031 din Codul Veniturilor Interne - îi permite unui vânzător să amâne plata impozitelor pe vânzarea unei proprietăţi imobiliare atunci când ea este schimbată, cu o creştere de ca­pital, pe o proprietate mai costisitoare. Proprietăţile imobilia­re sunt un vehicul pentru investiţii, ele permiţând mari avan­taje fiscale. Atâta vreme cât tranzacţiile se fac pe o valoare mai mare, nu veţi fi impozitaţi pe câştig până la lichidare. Cei care nu profită de aceste avantaje fiscale oferite în mod legal pierd o mare şansă de a-si consolida coloana activelor.

Cei săraci şi clasa de mijloc nu au aceleaşi resurse. Ei stau şi acceptă ca acele guvernamentale să le intre în braţ şi să-şi doneze sângele. În prezent, sunt permanent şocat de numărul celor care plătesc impozite mai mari sau beneficiază doar de puţine reduceri pur şi simplu pentru că se tem de Stat. Ştiu cât de înspăimântător şi cât de mult intimidează un agent guvernamental de la Fisc. Am prieteni care au dat faliment şi apoi au descoperit că era o greşeală a Statului. Eu înţeleg toa­te aceste lucruri. Dar mi se pare prea mult să se muncească din ianuarie până la jumătatea lui mai pentru a se plăti aceas­tă formă de intimidare. Tatăl meu cel sărac nu a reacţionat niciodată în asemenea situaţii. Nici cel bogat, de altfel. Doar că acesta din urmă a acţionat mai inteligent prin intermediul corporaţiilor - cel mai mare secret al celor bogaţi.

Poate vă mai amintiţi de prima lecţie pe care am învăţat-o de la tatăl meu cel bogat. Aveam 9 ani şi a trebuit să stau să-1 aştept să catadicsească să-mi vorbească. Adesea stăteam la el în birou aşteptând să „se ia de mine”. Mă ignora înadins. Vro­ia să-i recunosc puterea pentru ca într-o bună zi să deţin această putere. În toţi anii în care am învăţat de la el, mi-a amintit mereu că puterea înseamnă cunoaştere. Odată cu banii, capeţi şi multă putere care presupune cunoaştere în a păstra banii şi a-i înmulţi. Fără această cunoaştere, lumea face ce vrea din tine. Tatăl cel bogat ne amintea mereu lui Mike şi mie că oamenii cei mai duri nu erau şeful sau supra­veghetorul, ci cei de la Fisc. Aceştia întotdeauna sunt gata să-ţi ia şi mai mult, dacă îi laşi.

Prima lecţie despre a pune banii să muncească pentru tine, spre deosebire de a munci pentru bani, constă de fapt în putere. Dacă munceşti pentru bani, puterea este în mâinile patronului. Dacă banii muncesc pentru tine, păstrezi şi deţii puterea.

Odată ce am devenit conştienţi de puterea banilor care muncesc pentru noi, el a dorit să fim inteligenţi din punct de vedere financiar şi să nu ne lăsăm la cheremul durilor. Tre­buie să cunoaşteţi legea şi felul cum funcţionează ea. Dacă sunteţi neştiutori, sunteţi şi uşor de manevrat. Dacă ştiţi despre ce e vorba, măcar aveţi ocazia să vă luptaţi. De asta îi şi plătea atât de bine pe contabilii şi pe avocaţii cei deştepţi. Era mai puţin costisitor să-i plătească pe ei decât să plătească Sta­tului. Lecţia cea mai bună pentru mine şi pe care am folosit-o cel mai des în viaţă a fost: „Fii deştept şi nu vei mai fi la che­remul altora.” El cunoştea legea pentru că era un cetăţean care respecta legea. El ştia legea pentru că era costisitor să nu o cunoşti. „Atunci când ştii că ai dreptate nu te temi să reacţionezi.” Chiar şi atunci când vorbeşti despre Robin Hood şi despre banda lui.

Tatăl meu cu multă şcoală m-a încurajat mereu să-mi gă­sesc o slujbă sigură la o companie puternică. El mi-a expus importanţa „muncii din greu pentru a ajunge în fruntea com­paniei”. Ceea ce nu a înţeles el este că atunci când te bizui doar pe leafa primită din partea patronului unei companii devii de fapt o foarte docilă vacă de muls.

Când i-am spus tatălui meu bogat despre sfatul tatălui meu bun, el a râs plin de satisfacţie şi a adăugat: „De ce n-ai avea compania respectivă?”

Copil fiind, nu am înţeles ce vroia să spună tatăl cel bogat când vorbea despre deţinerea unei companii. Mi se părea o idee imposibilă şi mă intimida. Deşi mă fascina această solu­ţie, în prima tinereţe nu vedeam deloc posibil ca nişte adulţi să muncească într-o bună zi pentru o companie al cărei pro­prietar să fiu chiar eu.

Adevărul este că dacă nu ar fi fost tatăl cel bogat, proba­bil că aş fi urmat sfatul tatălui cu şcoală. Faptul că tatăl cel bogat îmi amintea din când în când ca aş putea avea o compa­nie m-a determinat s-o apuc pe alt drum. Când am împlinit 15 sau 16 ani, ştiam deja că nu voi mai merge pe drumul pe care mi-1 sugerase tatăl meu cu studii. Nu ştiam prea bine cum o voi face, dar eram hotărât să nu mă îndrept pe calea pe care o aleseseră majoritatea colegilor mei de clasă. Această decizie mi-a schimbat întreaga existenţă. Abia când am ajuns pe la douăzeci şi ceva de ani, sfatul tatălui bogat a început să prindă mai mult contur, să mi se pară mai logic. Tocmai ple­casem de la Marina Comercială Americană şi lucram pentru Xerox. Câştigam o mulţime de bani, dar de câte ori mă uitam pe statul de plată eram dezamăgit. Reţinerile din salariu erau foarte mari si cu cât munceam mai mult, ele creşteau. Pe măsură ce reuşeam mai bine profesional, şefii mei vorbeau despre avansări şi măriri de salariu. Sigur că asta mă măgulea, dar parcă îl auzeam pe tatăl meu bogat cum mă întreabă: „Pentru cine munceşti tu de fapt? Pe cine îmbogăţeşti?”

În 1974, când încă lucram la Xerox, mi-am deschis prima firmă şi am început „să îmi văd de propria mea afacere”. Existau deja câteva active în coloana respectivă, dar acum eram hotărât să mă concentrez asupra sporirii lor. Lefurile cu toate impozitele lor de-a lungul anilor m-au făcut să înţeleg logica sfatului tatălui celui bogat. N-aş fi putut să-mi văd viitorul dacă aş fi urmat sfatul tatălui meu cel educat.

Mulţi patroni socotesc că dacă-şi sfătuiesc angajaţii să-şi vadă de propria afacere acest lucru le dăunează lor ca firmă. Probabil că aşa şi este, în unele cazuri. În ceea ce mă priveşte, faptul că mi-am văzut de afacerea mea şi mi-am sporit acti­vele m-a făcut să fiu un şi mai bun angajat. Acum aveam un scop precis. Veneam cât se poate de devreme şi munceam cu sârguinţă, adunând cât mai mulţi bani, ca să pot să încep să investesc în proprietăţi imobiliare. Hawaii-ul tocmai cunoş­tea o perioadă de înflorire şi prin urmare se puteau face averi serioase. Cu cât îmi dădeam seama de cât de înfloritoare este situaţia, cu atât vindeam mai multe copiatoare marca Xerox. Cu cât vindeam mai multe, cu atât câştigam mai mulţi bani şi, evident, cu atât plăteam mai multe impozite pe leafă. Asta însă mi-a dat o idee. Vroiam atât de mult să scap din capcana angajatului, încât am muncit mai mult, şi nu mai puţin. În 1978, eram unul dintre primii cinci agenţi de vânzări, adesea chiar nr. 1. Îmi doream din răsputeri să scap din cursa şobo­lanului.

În mai puţin de trei ani am câştigat cu firma mea cea mică, una de proprietăţi imobiliare, mai mult decât în toţi anii munciţi la compania Xerox. Banii pe care îi făceam în coloana activelor prin firma mea munceau în favoarea mea. Pentru ei nu trebuia să bat pe la uşi ca să vând copiatoare. Sfatul tatălui bogat avea dintr-odată mult mai multă logică. Curând, cir­cuitul banilor din proprietăţile mele avea să fie atât de mare, încât prin companie am reuşit să-mi cumpăr primul Porsche. Colegii mei de la compania Xerox, respectiv cei de la vânzări, credeau că mi-am investit comisioanele în acest automobil. Nu era cazul. Eu îmi investeam comisioanele în active.

Banii mei se străduiau serios să producă alţi bani. Fiecare dolar din coloana activelor devenea un angajat de nădejde, care se străduia din răsputeri să adune cât mai mulţi angajaţi şi să-i cumpere şefului un Porsche nou cu dolarii respectivi înainte de a fi impozitaţi. Am început să muncesc cu şi mai mult elan pentru Xerox. Planul funcţiona şi Porsche-ul meu era o dovadă grăitoare.

Folosind lecţiile pe care le-am învăţat de la tatăl cel bogat, am reuşit să ies din „proverbiala cursă a şobolanului”, res­pectiv aceea de a fi veşnic angajat. Acest lucru a fost posibil datorită unor cunoştinţe financiare solide dobândite prin in­termediul acelor lecţii. Fără ele - pe care le numeam coefi­cient de inteligenţă financiară (IQ financiar) - drumul spre independenţa financiară ar fi fost mult mai greu. În prezent, îi învăţ pe alţii în cadrul seminariilor financiare pe care le ţin, cu speranţa că aş putea să le împărtăşesc din cunoaşterea mea. De câte ori susţin o conferinţă, le reamintesc oamenilor despre IQ-ul financiar şi despre faptul că el presupune cu­noaşterea a patru mari domenii.

Nr. 1 este contabilitatea. Este ceea ce numesc eu ABC-ul financiar, adică datele vitale pentru construirea unui impe­riu. Cu cât răspundeţi pentru o sumă mai mare de bani, cu atât trebuie mai multă acurateţe, pentru că altfel totul se pră­buşeşte. Acesta este lobul stâng al creierului sau detaliile. ABC-ul financiar este capacitatea de a citi şi de a înţelege declaraţiile de venituri. Această capacitate permite identifi­carea punctelor tari şi a punctelor slabe dintr-o afacere.

Nr. 2 este investiţia. Este ceea ce eu numesc ştiinţa bani­lor care fac bani. Aceasta presupune strategii şi formule. Acesta este lobul drept al creierului sau partea creatoare.

Nr. 3 este înţelegerea economiei de piaţă. Aceasta este ştiinţa cererii şi a ofertei. Trebuie cunoscute aspectele „tehni­ce” ale pieţei, care funcţionează emoţional; Păpuşa Tickle Me Elmo, la Crăciunul din 1996, a reprezentat un caz tipic de tehnică a pieţei sau de emoţie care determină piaţa. Celălalt factor de piaţă este simţul „fundamental” sau simţul economic într-o investiţie. Decizia dacă o investiţie merită sau nu porneşte de la un fler bazat pe condiţiile actuale de piaţă.

Mulţi oameni cred că ideile de a investi şi de a înţelege piaţa sunt prea complexe pentru copii. Ei nu-şi dau seama că acestea sunt nişte subiecte pe care copiii le înţeleg intuitiv. Ce­lor care nu ştiu de păpuşa la care mă refeream, am să le spun că este vorba de unul dintre personajele din „Sesame Street”, care a fost masiv mediatizat în rândul copiilor chiar înainte de Crăciun. Aproape toţi copiii îşi doreau una şi o treceau pe lista pentru Moş Crăciun. Mulţi părinţi s-au întrebat dacă nu cumva compania înadins nu a scos produsul pe piaţă, deşi continua să facă reclamă pentru Crăciun. S-a creat panică din pricina marii cereri şi a lipsei ofertei. Neexistând păpuşi de vânzare în magazine, speculanţilor li s-a părut o mare ocazie de a face mici averi pe seama disperării părinţilor. Părinţii ghinionişti care n-au găsit păpuşa au fost obligaţi să cumpere altă jucărie pentru Crăciun. Incredibila popularitate a pă­puşii Tickle Me Elmo mi s-a părut logică, pentru că reprezin­tă un exemplu tipic de analiză a cererii şi ofertei. Acelaşi lu­cru se întâmplă pe piaţa acţiunilor, a obligaţiunilor, imobilia­ră şi a ilustratelor cu jucători de baseball.

Nr. 4 este Legea. De exemplu, folosind o companie şi toate subterfugiile contabile, investiţiile şi pieţele pot duce la o creştere enormă. Cineva care se pricepe la avantaje în dome­niul impozitelor şi la protecţia oferită de o companie se poate îmbogăţi mult mai rapid decât un ins care este un simplu an­gajat sau are o firmă la care este unic acţionar. Este exact ca diferenţa dintre cineva care merge pe jos şi cineva care zboa­ră. Diferenţa este profundă atunci când e vorba de o îmbogă­ţire pe termen lung.

A. Avantajele în domeniul impozitelor. O firmă poate face foarte multe lucruri pe care o persoană fizică nu le poate face. De exemplu, poate plăti cheltuieli înainte de a-şi plăti impozitele. Aceasta este o întreagă zonă de cunoaştere ex­trem de palpitantă, dar nu neapărat utilă, dacă nu există niş­te active solide sau o afacere.

Angajaţii câştigă şi sunt impozitaţi, încercând să trăiască din ceea ce le rămâne. O firmă câştigă, cheltuieşte tot ce poate şi este impozitată pe ceea ce rămâne. Acesta este unul dintre cele mai importante subterfugii legale în ce priveşte impozi­tarea şi pe care cei bogaţi îl folosesc adesea. Firmele sunt uşor de obţinut şi nu sunt costisitoare, dacă investiţiile proprii ge­nerează un bun circuit financiar. De exemplu, atunci când aveţi o firmă proprie - vacanţele sunt întâlniri de lucru în Hawaii. Plata maşinii, asigurările, reparaţiile intră în cheltu­ielile firmei. Înscrierea la un club de sănătate este o cheltuială a firmei. Majoritatea meselor la restaurant sunt plătite parţial de firmă ş.a.m.d. - dar nu uitaţi s-o faceţi legal, cu dolarii dinainte de impozitare.

B. Protecţia împotriva proceselor. Trăim într-o societate pornită pe procese. Fiecare vrea să câştige câte ceva. Cei bo­gaţi îşi ascund în mare parte averea, folosindu-se de diverse soluţii, cum ar fi firmele şi fondurile speciale, pentru a-şi proteja activele de creditori. Când cineva dă în judecată o persoană bogată, aceasta are avocaţi serioşi şi o protecţie legală, ajungându-se adesea la concluzia că bogătaşul respec­tiv nu deţine de fapt nimic. Bogătaşii controlează totul, dar nu deţin nimic. Cei săraci şi clasa de mijloc încearcă să deţină totul pentru a pierde apoi sumele respective în folosul statu­lui sau al celor care îşi fac o plăcere din a-i da în judecată pe cei bogaţi. Ei au învăţat de la Robin Hood. Luaţi de la cei bogaţi şi daţi-le celor săraci. Această carte nu-şi propune în mod special să analizeze datele precise ale înfiinţării unei firme. Dar dacă aveţi nişte active legale, veţi beneficia mai mult de pe urma lor protejându-le totodată prin intermediul unei firme. Există multe cărţi pe acest subiect, din care veţi afla avantajele şi chiar vă vor îndrepta paşii în fazele nece­sare punerii bazelor unei firme. În mod special, există o carte care furnizează informaţii excelente în legătură cu puterea pe care o conferă firmele proprii, şi anume „Deschide-ţi o firmă şi îmbogăţeşte-te” (Inc. and Grow Rich). Coeficientul de inteligen­ţă financiară este, de fapt, sinergia mai multor priceperi şi talente. Însă doar combinând cele patru tehnici pe care le-am enumerat mai înainte puteţi deţine datele fundamentale ale inteligenţei financiare. Dacă visaţi mari averi, doar combi­nând aceste soluţii vă veţi putea spori propria inteligenţă fi­nanciară.

Pe scurt

Cei bogaţi cu firme                                   Cei care muncesc pentru firme

1. Câştigă                                                  1. Câştigă

2. Cheltuiesc                                              2. Plătesc impozite

3. Plătesc impozite din ce rămâne           3. Cheltuiesc ce mai rămâne

Ca parte integrantă a strategiei financiare globale, reco­mandăm cu tărie deţinerea unei firme proprii, care să sub­scrie principalele voastre active.

CAPITOLUL 6

LECŢIA 5

Cei bogaţi inventează banii

Aseară am făcut o pauză şi n-am mai scris, dar am privit la televizor un film despre viaţa unui tânăr pe nume Alexander Graham Bell. Bell tocmai îşi brevetase telefonul şi avea probleme tot mai mari, pentru că exista o mare cerere în pri­vinţa invenţiei sale. Cum avea nevoie de o companie mai mare, s-a adresat marelui potentat al acelor vremuri, Western Union, rugându-i să-i cumpere brevetul împreună cu mica lui firmă. El a cerut 100.000 de dolari pentru toată povestea asta. Preşedintele Companiei Western Union i-a râs în nas, refuzîndu-1 şi spunându-i că preţul este caraghios. Restul este istorie. S-a născut o industrie multimiliardară în dolari şi aşa a apărut AT&T.

Imediat ce s-a terminat povestea lui Alexander Graham Bell, au urmat ştirile. La ştiri s-a pomenit de o reducere de personal la o companie locală. Muncitorii erau furioşi şi se plângeau că proprietarii firmei sunt incorecţi. Unul dintre di­rectorii concediaţi avea vreo 45 de ani, o nevastă şi doi copii şi îi implora pe cei de la pază să îl lase să vorbească cu pro­prietarul, pentru a rediscuta punerea lui pe liber. Tocmai îşi cumpărase o casă şi se temea să n-o piardă. Camera de luat vederi a luat un prim plan cu el cum se ruga de zor, ca să-1 vadă bine toată lumea. Evident că povestea asta mi-a stârnit interesul.

Mi-am făcut o meserie din predat din 1984. Acest lucru a reprezentat o mare experienţă, dar m-am simţit şi răsplătit. Este însă o profesie nu foarte comodă, pentru că am învăţat mii de oameni şi am observat că există un lucru comun tutu­ror, inclusiv mie. Cu toţii avem un extraordinar potenţial şi suntem hărăziţi de Dumnezeu. Şi totuşi, singurul lucru care ne ţine pe loc este îndoiala de sine. Nu atât o lipsă de infor­maţii tehnice ne blochează, cât mai degrabă o lipsă de încre­dere de sine. Şi unii sunt mai afectaţi decât alţii.

După ce terminăm şcoala, cei mai mulţi dintre noi îşi dau seama că diplomele şi notele nu contează prea mult. În lu­mea reală, în afara facultăţilor, mai există şi altceva decât note. Unii îi spun „tupeu”, alţii „cutezanţă”, alţii „îndrăznea­lă”, „neînfricare”, „încumetare”, „bravadă”, „şiretenie”, „te­nacitate” şi „măreţie”. Indiferent cum am categorisi acest in­gredient, în cele din urmă el hotărăşte viitorul nostru într-o măsură mai mare decât notele de la şcoală.

În fiecare dintre noi există un personaj curajos, strălucit şi îndrăzneţ. Dar există şi cealaltă faţetă a firii: cei care sunt în stare, dacă este cazul, să se milogească şi în genunchi. După un an în Vietnam şi după ce am fost pilot în Marina Comer­cială Americană, mi-am dat seama că amândouă aceste per­sonaje sălăşluiesc în mine. Nici unul nu e mai bun decât ce­lălalt.

Şi totuşi, ca profesor, mi-am dat seama că neajunsurile cele mai mari ale geniului personal sunt frica excesivă şi îndoiala de sine. M-a durut sufletul să văd cursanţi care ştiau răspunsul şi totuşi, din lipsă de curaj, nu îndrăzneau să-1 spună. În realitate, nu cel deştept ajunge cel mai adesea de­parte, ci cel îndrăzneţ.

Din experienţa mea, am constatat că geniul financiar pre­supune atât cunoştinţe tehnice, cât şi curaj. Dacă frica este prea mare, geniul este înăbuşit. La ore, îi îndemn din suflet pe studenţi să înveţe să-şi asume riscuri, să fie îndrăzneţi, să lase geniul să convertească frica în putere şi strălucire. În unele cazuri, sistemul funcţionează. Pe alţii îi înspăimântă. Până la urmă am înţeles că majoritatea oamenilor, atunci când este vorba despre bani, preferă să nu-şi asume riscuri. A tre­buit să fac faţă unor întrebări de genul: De ce să ne asumăm riscuri? De ce trebuie să-mi dezvolt IQ-ul financiar? De ce trebuie să mă alfabetizez în finanţe?

La toate acestea răspunsul meu este: „Pentru a avea mai multe opţiuni.” Urmează nişte schimbări enorme. Pentru că tocmai am pomenit despre povestea tânărului investitor Alexander Graham Bell, îmi dau seama că în anii ce vin vor fi tot mai mulţi ca el. Vor fi cel puţin o sută de oameni ca Bill Gates şi companii cu reuşite enorme, aşa cum este Microsoft, ce vor apare an de an în lumea întreagă. Sigur că vor fi şi mai multe falimente, concedieri şi restructurări de personal.

De ce e bună dezvoltarea unui IQ financiar? La această întrebare nu puteţi răspunde decât voi. Totuşi, vă pot spune la ce mi-a folosit mie. Am făcut-o pentru că e fascinant să fii în acţiune. Prefer să spun bun-venit schimbărilor decât să fiu panicat de ele. Prefer să mă entuziasmez la ideea că pot câştiga milioane decât să mă sperie faptul că nu mi se mă­reşte leafa. Perioada pe care o trăim este una dintre cele mai palpitante, fără precedent în istoria lumii. Generaţii întregi de acum înainte vor privi înapoi spre această perioadă şi vor constata ce fascinant trebuie să fi fost. Este era sfârşitului vechiului şi a naşterii noului, o adevărată vâltoare palpi­tantă.

Aşa încât de ce v-aţi osteni să vă dezvoltaţi IQ-ul finan­ciar? Pentru că dacă o veţi face, veţi prospera serios. Şi dacă n-o faceţi, această perioadă vi se va părea înspăimântătoare. Va fi o vreme în care lumea se va mişca extrem de îndrăzneţ mereu înainte, în vreme ce alţii se vor crampona de o viaţă care piere.

Acum 300 de ani pământul reprezenta o avere. Cel care deţinea terenul deţinea şi averile. După care au urmat fabri­cile şi producţia, iar America a început să domine lumea. In­dustriaşii deţineau averi. În prezent, informaţia este totul. Cel care deţine cele mai multe informaţii la timp deţine averi. Problema este că informaţiile zboară în lumea întreagă cu vi­teza luminii. Noile averi nu mai întâlnesc oprelişti în graniţe şi limite precum terenurile şi fabricile de altă dată. Schimbă­rile vor fi mai rapide şi mai puternice. Va fi o creştere extra­ordinară a numărului noilor multimilionari. Dar vor exista şi din cei care vor rămâne undeva în urmă.

Socotesc că în prezent mult prea mulţi oameni se chinu­iesc şi adesea muncesc mai din greu doar pentru că se agaţă de vechile idei. Ei vor ca lucrurile să fie ca altădată. Se opun schimbării. Cunosc persoane care şi-au pierdut slujba sau casa şi dau vina pe tehnologie, sau pe economie, sau pe şefii lor. Din păcate, ei nu înţeleg că problema ar putea să fie ei înşişi. Ideile învechite sunt pasivele lor cele mai mari. Ele re­prezintă nişte pasive pur şi simplu pentru că nu înţeleg că un lucru care a fost un activ până mai ieri a încetat să mai fie, pentru că ieri nu mai există.

Într-o după-amiază, predam despre investiţii folosind un joc pe care îl inventasem - numit CASHFLOW - şi care re­prezenta o unealtă de învăţare. O prietenă mai adusese pe cineva să asiste la cursuri. Această prietenă a unei prietene tocmai divorţase şi pierduse foarte mult la partaj, iar acum căuta nişte soluţii. Prietena ei se gândise că acest curs îi putea fi de ajutor.

Jocul este conceput astfel încât oamenii să înţeleagă cum funcţionează banii. Jucându-1, ei află despre interacţiunea dintre declaraţia de venit şi bilanţ. Ei mai învaţă despre „cir­cuitul financiar” dintre cele două şi cum drumul spre avere presupune încercarea de sporire a circuitului banilor lunar din coloana activelor, pentru a depăşi cheltuielile lunare. Odată ce veţi reuşi asta, veţi putea ieşi din „Cursa Şobola­nului” şi veţi putea intra pe pista rapidă.

Aşa cum spuneam, unii urau acest joc, altora nu le plăcea, iar alţii nu-1 înţelegeau. Această femeie a ratat ocazia extra­ordinară de a învăţa ceva. Din prima rundă a tras o carte cu o ambarcaţiune pe ea. La început, a fost foarte încântată. „A, am câştigat o ambarcaţiune.” Apoi, când prietena ei a încercat să-i explice în ce mod cifrele au un impact asupra declaraţiei sale de venit şi asupra bilanţului, s-a simţit de-a dreptul frus­trată, pentru că ei nu-i plăcuse niciodată matematica. Ceilalţi jucători aşteptau câtă vreme prietena ei continua să-i explice relaţia dintre declaraţia de venit, bilanţ şi circuitul financiar lunar. Dintr-odată, când a înţeles cum funcţionează cifrele, acestea au început să acţioneze împotriva ei, iar ambarcaţiu­nea a costat-o şi ochii din cap. Mai târziu, de-a lungul parti­dei, a fost concediată la o „reducere de personal” şi a mai fă­cut şi un copil. Pentru ea era absolut oribil.

După cursuri, prietena ei a trecut pe la mine şi mi-a spus că persoana pe care o adusese era foarte supărată. Venise la ore ca să înveţe cum să investească şi nu i-a plăcut ideea că îţi pierzi atâta timp cu un joc prostesc.

Prietena ei a încercat să-i spună că ar fi mai bine să încerce să se privească pe sine şi să constate dacă nu cumva acest joc se „reflectă” asupra ei în vreun fel. La această propunere, femeia a cerut banii înapoi. Numai ideea că acest joc ar putea fi o reflectare a personalităţii ei i se părea ridicolă. Banii i-au fost returnaţi imediat şi a plecat.

Din 1984 încoace, am obţinut milioane făcând exact ceea ce nu face şcoala. În şcoli, majoritatea profesorilor ţin cursuri. Am urât cursurile când eram student. Mă plictiseam foarte repede şi îmi fugea gândul în altă parte.

În 1984, am început să predau prin jocuri şi simulări. În­totdeauna i-am încurajat pe cursanţii adulţi să perceapă jocu­rile ca pe o reflectare a ceea ce ştiu şi a ceea ce trebuie să în­veţe. Mai mult, jocurile reflectă comportamentul fiecăruia. Este un sistem de feed-back instantaneu. În loc ca profesorul să ţină un curs, jocul oferă feed-back-ul unui curs personali­zat realizat pe măsura fiecăruia. Prietena femeii care a renun­ţat ulterior m-a sunat ca să-mi spună ce s-a mai întâmplat. Ea mi-a spus că prietena ei se simte mult mai bine şi s-a calmat, în perioada de liniştire, a început să vadă nişte vagi legături între joc şi viaţa ei. Chiar dacă ea şi soţul ei nu avuseseră o ambarcaţiune, deţinuseră aproape orice altceva imaginabil. Ea se enervase după divorţ nu numai pentru că el fugise cu o femeie mai tânără, dar şi pentru că după douăzeci de ani de căsătorie acumulase foarte puţin la capitolul active. Practic, nu aveau ce împărţi. Cei douăzeci de ani de căsătorie fusese­ră extrem de amuzanţi, dar acumulaseră doar o tonă de prostioare.

Şi-a dat seama că supărarea ei din momentul în care a început să se preocupe de cifre - declaraţia de venit şi bi­lanţul - provenea din jena de a nu le înţelege. Crezuse că finanţele sunt treaba bărbatului. Se ocupase de casă şi de dis­tracţii, iar de finanţe răspunsese el. Acum era aproape sigură că în ultimii cinci ani de căsătorie el pusese deoparte nişte bani fără ştirea ei. Era furioasă pe ea însăşi pentru că nu şi-a dat seama nici unde s-au dus banii, nici că apăruse o altă femeie.

Exact ca în cazul jocului, întotdeauna lumea ne oferă un feed-back instantaneu. Am putea învăţa mai multe de la el, cu condiţia să-1 sesizăm. Într-o zi, nu demult, m-am plâns soţiei mele spunându-i că mi-au intrat pantalonii la spălat. Soţia mea mi-a zâmbit amabil şi m-a bătut pe burtă, dându-mi ast­fel să înţeleg că nu pantalonii au intrat la apă, ci altceva a crescut: eu! Jocul CASHFLOW a fost conceput în aşa fel încât să ofere fiecărui jucător un feed-back personal. Scopul lui este să ofere opţiuni. Dacă trageţi cartea cu ambarcaţiunea şi o treceţi la datorii, întrebarea este: „Ce puteţi face acum?” Câte opţiuni financiare diferite aveţi? Acesta este scopul jocului: să-i înveţe pe cei care îl practică să gândească şi să creeze noi şi diverse opţiuni financiare.

Am urmărit peste 1.000 de persoane care au intrat în joc. Cei care ies cel mai repede din „Cursa Şobolanului” sunt cei care înţeleg cifrele şi au o minte financiară creatoare. Ei dis­ting între diversele opţiuni financiare. Cel mai greu este pen­tru cei care nu sunt familiarizaţi cu cifrele şi care adesea nu înţeleg importanţa investiţiilor. Oamenii bogaţi sunt adesea creatori şi-şi asumă riscuri calculate. Au existat şi din cei care au jucat CASHFLOW şi au câştigat o mulţime de bani la masa de joc, neştiind apoi ce să facă cu ei. Cei mai mulţi nu au reuşit financiar nici în viaţa reală. Parcă toată lumea le-a luat-o înainte, chiar dacă ei, iniţial, au avut bani. Acest lucru se întâmplă în realitate. Sunt o mulţime de oameni care au o grămadă de bani şi totuşi nu se descurcă financiar.

A-ţi limita opţiunile e cam acelaşi lucru cu a te agăţa de idei vechi. Am un prieten din liceu care în prezent are trei slujbe. Acum treizeci de ani, era cel mai bogat din clasă. Când plantaţia de zahăr a dat faliment, compania la care a lucrat a dispărut odată cu plantaţia. După părerea lui, nu avea decât o posibilitate, cea de modă veche: muncitul din greu. Proble­ma era că nu şi-a mai găsit o slujbă echivalentă, adică nici o companie nu i-a recunoscut valoarea pe care o avea la vechea companie. Ca urmare, el era supra-calificat pentru slujbele pe care le avea în mod curent, iar leafa era mai mică. În prezent şi-a luat trei slujbe ca să câştige cât să poată supravieţui.

Am văzut cum unii dintre cei care joacă CASHFLOW se plâng că acele cărţi cu ocazii „excepţionale” niciodată nu cad la ei. Cunosc oameni care procedează aşa şi în viaţă. Aşteap­tă ocazia „excepţională”.

Am mai văzut şi jucători care trag cartea ocaziei „ideale”, dar între timp nu mai au destui bani. Şi atunci se plâng spunând că dacă ar fi avut mai mulţi bani ar fi putut ieşi din Cursa Şobolanului. Şi stau pe loc. Şi în realitate există oameni care procedează aşa. Se ivesc tot felul de ocazii, dar nu au bani. Mai sunt şi cei care trag o carte cu o mare ocazie, o citesc cu glas tare şi nu-şi dau seama că este o ocazie. Au banii ne­cesari, e momentul, au cartea, dar nu înţeleg că ocazia le stă la dispoziţie. Nu reuşesc să-şi dea seama că acea carte s-ar potrivi perfect planului lor financiar tocmai pentru a scăpa din cursa şobolanului. Aceştia sunt cei mai numeroşi, mai mulţi decât toţi ceilalţi la un loc. Majoritatea au o ocazie unică chiar la picioarele lor şi n-o observă. Un an mai târziu află despre ea, dar asta abia după ce toţi ceilalţi s-au îmbogăţit deja.

Inteligenţa financiară înseamnă a avea mai multe opţiuni. Dacă opţiunile nu vin în întâmpinarea voastră, cum vă puteţi îmbunătăţi situaţia financiară? Dacă apare o ocazie picată din cer şi n-aveţi bani şi banca nici nu vrea să discute cu voi, cum puteţi face ca această ocazie să fie în favoarea voastră? Dacă flerul vă înşeală şi nu se întâmplă ceea ce scontaţi, cum puteţi transforma un ghinion în milioane? Asta este inteli­genţa financiară. Nu contează ce se întâmplă, ci câte soluţii financiare diferite iei în considerare pentru a transforma un ghinion în milioane. Este măsura în care eşti creator în rezol­varea problemelor financiare.

Majoritatea au o singură soluţie: muncesc din greu, eco­nomisesc şi iau cu împrumut. Aşadar, de ce aţi vrea să vă sporiţi inteligenţa financiară? Pentru că aţi dori să fiţi acea persoană care îşi face norocul de unul singur. Profitaţi de orice se iveşte. Puţini înţeleg că omul îşi construieşte singur norocul. Tot aşa face şi banii. Şi dacă vreţi să fiţi mai norocoşi şi să creaţi bani în loc să munciţi din greu, atunci contează enorm inteligenţa financiară. Dacă eşti genul care aşteaptă să-i apară ocazia „potrivită”, o să aşteptaţi mult şi bine. E ca şi cum aţi aştepta ca toate stopurile să fie pe verde pe o dis­tanţă de cel puţin cinci mile înainte de a porni la drum.

Copii fiind, tatăl meu cel bogat ne spunea mereu mie şi lui Mike că „Banii nu există.” Din când în când, tatăl cel bogat ne amintea cât de mult ne-am apropiat de taina banilor în acea primă zi în care ne-am întâlnit şi am început să facem bani din plumb. „Cei săraci şi cei din clasa de mijloc muncesc pentru bani”, spunea el. „Cei bogaţi fac bani.” Cu cât vei socoti mai mult că banii sunt o realitate, cu atât vei munci mai mult pentru ei. Dacă vei pricepe ideea că banii nu există, te vei îmbogăţi mult mai repede.

„Şi atunci ce sunt?” a întrebat Mike; şi am adăugat şi eu: „Ce sunt banii, dacă nu există?”

„Sunt ceea ce acceptăm să fie”, aşa cum spunea tatăl cel bogat.

Cel mai valoros şi mai puternic activ al tuturor este min­tea noastră. Dacă este bine pregătită, ea poate crea o avere enormă în ceea ce poate părea o clipă. O avere mai mare decât cea la care visau regii şi reginele acum 300 de ani. O minte neformată poate crea însă o sărăcie extremă care să dureze o viaţă de om şi pe care să o transmită şi familiei.

În Era Informaţiei, banii cresc exponenţial. O mână de oameni devin cumplit de bogaţi din nimic, adică din simple idei şi contracte. Veţi constata că acest lucru se întâmplă me­reu, mai ales dacă vă gândiţi cum câştigă cei care negociază acţiuni sau alte investiţii. Adesea, milioanele se pot face in­stantaneu, din nimic. Prin nimic nu înţeleg că se face un schimb de bani. Ei provin din contracte. Un semnal cu mâna la o licitaţie; un clic pe calculatorul unui comerciant din Lisa­bona din partea unuia din Toronto şi răspunsul transmis în acelaşi mod la Lisabona ar fi de ajuns; un telefon către agen­tul meu de Bursă, prin care îi spun să cumpere şi apoi să vândă. Nu banii trec dintr-o mână în alta. Ci contractele.

De ce să ne dezvoltăm geniul financiar? Numai voi puteţi răspunde la această întrebare. Vă pot spune însă de ce mi-am dezvoltat eu această zonă a inteligenţei. Pentru că vreau să fac bani rapid. Nu neapărat pentru că am nevoie, ci pentru că aşa vreau. Este un proces de învăţare fascinant. îmi dezvolt IQ-ul financiar pentru că vreau să particip la cel mai rapid şi mai măreţ joc din lume. În felul meu, vreau să fiu părtaş la această evoluţie fără precedent a omenirii, în acea zonă în care oamenii lucrează strict cu mintea şi nu cu trupul. Şi apoi, asta este adevărata viaţă. Se întâmplă ceva. Este stimu­lator. Este înspăimântător. Este amuzant.

De aceea investesc în inteligenţa mea financiară, dezvoltându-mi cel mai important bun pe care îl deţin. Vreau să fiu alături de cei care avansează cu îndrăzneală. Nu vreau să fiu alături de cei care sunt lăsaţi în urmă.

Am să vă dau un simplu exemplu de creare a banilor. La începutul anilor 1990, economia în Phoenix era cumplită. Mă uitam la emisiunea de televiziune „Bună dimineaţa, Ameri­ca” şi la un moment dat a apărut un finanţist, care a prevăzut o situaţie economică tot mai sumbră. Soluţia lui era „econo­misiţi bani”. „Puneţi deoparte 100 de dolari pe lună”, spunea el, „şi în patruzeci de ani veţi fi multimilionari”.

Ei bine, ideea economisirii lunare este una sănătoasă. Este o opţiune - opţiunea la care subscrie aproape toată lumea. Problema este însă următoarea. Omul nu mai vede bine ce se întâmplă de fapt. Ratează majoritatea ocaziilor prin care ar putea să se îmbogăţească serios. Totul trece pe lângă ei.

Cum spuneam, situaţia economică era îngrozitoare în acel moment. Pentru investitori era însă piaţa ideală. O parte din banii mei erau investiţi în acţiuni, iar alţii în apartamente. Aveam puţini bani gheaţă. Pentru că toată lumea vindea, eu cumpăram. Nu economiseam bani; investeam. Soţia mea şi cu mine aveam peste un milion de dolari care lucrau pe o piaţă care creştea rapid. Era cea mai bună ocazie de a investi. Situaţia economică era îngrozitoare. Nu se putea să trec pe lângă o asemenea ocazie, s-o ratez.

Casele care valorau cândva 100.000 de dolari ajunseseră la 75.000. În loc însă să cumpăr de la firmele de proprietăţi imo­biliare, achiziţionam de la avocaţii specializaţi în falimente sau chiar de pe treptele tribunalului. În aceste locuri o casă la 75.000 putea fi achiziţionată uneori cu 20.000 sau chiar mai puţin. Cei 2.000 de dolari pe care mi-i împrumutase un pri­eten pentru 90 de zile cu o dobândă de 200 de dolari i-am dat unui avocat să-i dea ca avans pentru casă. În timp ce se petre­cea achiziţia propriu-zisă, am dat repede anunţ la ziar că vând o casă de 75.000 cu doar 60.000 şi fără avans. Telefonul nu mai contenea să sune. Potenţialii cumpărători erau înre­gistraţi şi de îndată ce proprietatea devenea a mea legal, potenţialii cumpărători puteau să şi vadă casa. Intrasem într-o adevărată frenezie. Casa s-a vândut în câteva minute. Ceru­sem o taxă de 2 500 de dolari de la un cumpărător, pe care el mi i-a dat bucuros, şi mai departe s-a ocupat firma de inter­medieri. I-am dat înapoi cei 2.000 de dolari prietenului meu plus cei 200. El a fost încântat. Cei care au cumpărat casa au fost şi ei încântaţi, avocatul a fost şi el încântat. Şi eu eram în­cântat. Am vândut cu 60 000 o casă care mă costase 20.000. Cei 40.000 de dolari au fost creaţi în coloana de active unde figu­rau sub forma unei poliţe a cumpărătorului. Ore de lucru per total: cinci.

Şi acum, celor care sunteţi alfabetizaţi din punct de vedere financiar şi vă pricepeţi la cifre, am să vă arăt cum acesta este de fapt un exemplu de bani pur şi simplu inventaţi.

În timpul crizei de pe piaţă, soţia mea şi cu mine am reu­şit să facem şase asemenea tranzacţii simple în timpul nostru liber. Cum marea parte a banilor noştri era investită în proprietăţi mai mari şi în acţiuni, am reuşit să creem peste 190.000 de dolari în active (ipoteci cu 10% dobândă), în cele şase tranzacţii de cumpărare, creare şi vânzare. Asta a dus la aproximativ 19.000 de dolari pe an venit, în majoritate adă­postiţi în firma noastră particulară. Mare parte din aceşti 19.000 de dolari pe an au fost folosiţi pentru cumpărarea ma­şinilor, a benzinei, pentru călătorii, asigurări, mesele cu clien­ţii şi altele. Până să apuce statul să impoziteze acest venit, el a fost folosit pe cheltuielile legale permise din banii dinainte de impozitare.

Acesta a fost un exemplu simplu pentru felul în care banii sunt inventaţi, creaţi şi protejaţi folosind inteligenţa financiară.

Întrebaţi-vă cât ar dura să economisiţi 190.000 de dolari. Oare banca v-ar da o dobândă de 10% pe aceşti bani? Iar po­liţa este valabilă pe 30 de ani. Sper să nu-mi plătească nici­odată cei 190.000 de dolari, pentru că ar trebui să plătesc impozite, şi apoi 19.000 de dolari pe 30 de ani ar însemna un ve­nit de peste 500.000 de dolari.

Unii m-au întrebat ce se întâmplă dacă persoana nu plăteşte. Se poate şi asta şi e o veste bună. Piaţa de proprietăţi imobiliare a Phoenix-ului, între 1994 şi 1997, a fost una din­tre cele mai fierbinţi. Casa de 60.000 de dolari putea fi revândută la 70.000 de dolari şi se mai obţineau 2.500 de dolari pentru taxa de împrumut. Pentru noul cumpărător ar fi fost tot o tranzacţie cu avans zero. Şi procesul poate continua.

Deci, dacă eşti suficient de atent, prima dată când vând casa dau înapoi cei 2.000 de dolari. Practic nu investesc bani în tranzacţie. Câştigul din investiţie este însă infinit. Acesta este un exemplu clar pentru faptul cum poţi să faci o mulţi­me de bani fără bani.

În cea de-a doua tranzacţie, când o revând, bag în buzunar 2.000 de dolari şi prelungesc din nou împrumutul la 30 de ani. Care ar fi câştigul meu dacă mi s-ar plăti nişte bani ca să fac bani? Nu ştiu, dar e sigur că dacă economiseşti 100 de dolari pe lună, sunt de fapt 150 de dolari pe lună, pentru că este un venit după impozitare timp de 40 de ani cu 5%, im­pozitaţi fiind doar cei 5%. Acest lucru nu e prea inteligent. E fără riscuri poate, dar nu e o treabă deşteaptă. În 1997, când scriu această carte, situaţia pieţei este exact la polul opus faţă de acum 5 ani. Piaţa de proprietăţi imobiliare la Phoenix este invidiată de întreaga Americă. Casele pe care le vindeam cu 60.000 de dolari valorează acum 110.000 de dolari. Încă mai sunt ocazii disponibile, dar m-ar costa prea mult timpul pe care l-aş pierde ca să Ie caut. Ocaziile sunt rare. În prezent, sunt mii de cumpărători care caută asemenea afaceri şi doar puţini sunt cei care câştigă cu adevărat ceva din asta. Piaţa s-a schimbat. Trebuie mers mai departe şi căutate alte ocazii ce pot fi incluse în coloana activelor.

„Nu poţi să faci asta aici.” „Contravine legii.” „Minţi.”

Aud asemenea comentarii mult mai adesea decât cele de genul: „Puteţi să-mi arătaţi exact cum faceţi asta?”

Matematica este simplă. Nu e nevoie de algebră sau de calcule sofisticate. Nu scriu prea multe, pentru ca firma de intermediere se ocupă de tranzacţiile legale şi de plăţi. Nu trebuie să repar acoperişuri sau să desfund toalete, pentru că de asta se ocupă proprietarii. Este casa lor. Din când în când, câte cineva nu plăteşte. Şi asta este minunat, pentru că sunt nişte rate neplătite şi curând proprietatea este revândută. De asta se ocupă tribunalul.

S-ar putea ca acest sistem să nu funcţioneze în zona voas­tră. Condiţiile de piaţă pot fi diferite. Dar exemplul ilustrea­ză felul cum un proces financiar simplu poate crea sute de mii de dolari cu bani puţini şi riscuri puţine. Este un exem­plu care dovedeşte că banii sunt un simplu contract. Oricine are liceul poate s-o facă.

Şi totuşi, majoritatea n-o fac. Ei ascultă sfatul tipic: „Mun­ceşte din greu şi economiseşte bani.”

În urma a 30 de ore de muncă, s-au creat aproape 190.000 de dolari incluşi în coloana activelor şi nu s-a plătit nici un fel de impozit.

⇐ Предыдущая1234567Следующая ⇒

Поделиться: