Caracteristicile clinice. Criterii de diagnostic. Diagnosticul pozitiv

Trăsăturile clinice ale unui copil cu Tulburare de opoziţie pot fi grupate astfel:

- copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vârsta de 4 ani nu respectă ora de somn sau de masă, "trebuie să-l chemi mereu pentru că nu vrea să vină când îi spui". Refuză să mănânce şi are frecvente "crize de încăpăţânare". Tolerează cu greutate frustrarea - când este refuzat adesea se înfurie şi plânge sau ţipă; părinţii spun adesea că "refuză să-l ia la cumpărături, pentru că, dacă nu i se cumpără ce vrea, el ţipă". Mai târziu, pe la 6 ani, conflictele se centrează pe refuzul de a se pregăti pentru şcoală,la fel şi "venitul la masă sau mersul la culcare".

- agresivitatea este nesesizată în primii ani de viaţă, deşi copilul pare mai "nervos", uneori chiar loveşte, zgârie sau bate. Când este certat "ridică mâna la mama sa" dar rareori face asta cu alte persoane. Aceste manifestări apar, de obicei, în aceleaşi condiţii, cand refuză să meargă la culcare sau să vină la masă. Acte deliberate de distrugere a obiectelor apar adesea când se înfurie: "loveşte cu piciorul în mobilă", "zgârie tapetul" sau "trânteşte uşile".

Când se află în afara casei, astfel de stări apar când doreşte o jucărie de la un alt copil sau când i se ia o jucărie. Supărarea este urmată imediat de atac. Acest comportament este inacceptabil şi sancţionat de ceilalţi copii.

- activitatea copilului este particulară - nu are răbdare, este mereu neliniştit. În acest context, concentrarea atenţiei acestui copil este deficitară. Nivelul activităţii însă pare rezonabil când vine prima oară la consultaţie.

Inconstant, copiii pot prezenta:

- anxietate - copilul poate părea rejectant şi incapabil de a respecta regulile jocului pentru că nu se simte în siguranţă. Nu doreşte să plece de lângă mamă sau nu o lasă să pece pentru că are o reacţie de panică

- spasm al hohotului de plâns - este considerat ca un răspuns la frustrare şi care apare între 1 şi 4 ani. Alteori poate apărea ca răspuns imediat la prima experienţă de anxietate. Uneori, oprirea respiraţiei este prelungită şi urmată de pierderea conştienţei sau scurte convulsii.

- comportamentul părinţilor faţă de aceşti copii poate face parte din aspectul clinic al bolii. Părinţii pot avea sau pot dezvolta, ca o reacţie secundară la acest "copil dificil" un comportament critic, rejectiv, sărac în căldură afectivă, pasiv şi nestimulativ. Mamele pot părea depresive, anxioase iar atmosfera în familie se poate modifica serios. Alţi părinţi reacţionează altfel la "aceşti mici încăpăţânaţi" şi devin iritaţi, exagerat de intoleranţi.

Când un copil cu aceste particularităţi de temperament şi comportament se naşte într-o familie, care din motive sociale sau personale, nu este pregătită să accepte şi să educe un astfel de copil, atunci apare un cerc vicios între aceştia şi cel mic, care se simte rejectat şi nesecurizat, devenind şi mai dificil de stăpânit.

Pentru a stabili diagnosticul pozitiv trebuie să obţinem informaţii despre copil de la apartinatori , educatori , profesori, psiholog; datele de istoric , examenul clinic si paraclinic vor ajuta acest demers si astfel se vor mentiona :

- antecedentele personale fiziologice şi patologice ale acestor copii: eventualele probleme intra- şi perinatale, traumatisme, convulsii, boli somatice severe care au afectat dezvoltarea.

- antecedentele heredo-colaterale ne interesează pentru a putea stabili dacă există o ereditate în familie în acest sens;

- descrierea manifestărilor, făcută de părinţi sau aplicarea interviurilor "Aberant Behavior Checklist" şi Nisonger sau CBI ajută la obţinerea datelor. Ne interesează: natura şi severitatea manifestărilor de care se plâng părinţii şi stabilirea situaţiilor specifice şi a dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia: Când se înfurie cel mai des? Care sunt persoanele pe care nu le preferă şi în prezenţa cărora se declanşează cel mai des conflicte?

- se va evalua gradul de perturbare a personalităţii părinţilor , capacitatea lor de a se descurca cu propriul lor copil, cu crizele lui de mânie , cât de mult se mai pot schimba sau cât de permeabili mai sunt pentru a accepta modificările educaţionale propuse de terapeut.

- vor fi observaţi împreună părinţii şi copilul pentru a putea stabili care sunt defectele în relaţionare şi care menţin cercul vicios între "copilul negativist" şi părinţii săi

- evaluarea şi observarea copilului este importantă pentru a putea stabili nivelul de dezvoltare al copilului şi dacă nu există şi alte condiţii psihopatologice asociate precum Sindromul hiperkinetic sau Autismul.

-examenul clinic este obligatoriu pentru a putea face diagnosticul diferenţial cu alte tulburări somatice ce pot declanşa iritabilitatea şi opoziţionismul.

 

Criterii de diagnostic DSM IV

 

A.Copilul are un pattern de comportament negativist, ostil şi sfidător, care durează de cel puţin 6 luni.Din urmatoarele 8 simptome sunt necesare cel puţin 4 pentru a putea pune diagnosticul:

1) adesea îşi iese din fire;

2) adesea se ceartă cu adulţii;

3) adesea refuză sau sfidează regulile stabilite de părinţi;

4) adesea îi sâcâie pe ceilalţi;

5) adesea îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru popriile lui greşeli;

6) se supără şi se înfurie cu uşurinţă pe ceilalţi;

7) este furios şi neliniştit aproape tot timpul;

8) este nemulţumit tot timpul;

Nota Bene: se va lua în consideraţie acest comportament numai dacă apare mai frecvent şi este mai grav decât la ceilalţi copii de aceeaşi vârstă cu el.

B. Tulburările sunt suficient de severe încât produc o severă afectare a funcţionării sociale şi ocupaţionale;

C. Criterii de diagnostic diferenţial cu tulburările psihotice sau tulburările de dispoziţie

D.Tulburările nu aparţin tulburării de conduită şi copilul nu a împlinit 18 ani. Nu sunt îndeplinite criteriile pentru Personalitate antisocială.

 

Criteriile de diagnostic ICD 10 pentru Opoziţionism nu sunt menţionate separat - apar simtomele, dar sunt incluse în lista pentru tulburări de conduită.

Deci, putem concluziona Diagnosticul pozitiv de Opoziţionism provocator, astfel:

- copil sub 18 ani care nu prezintă antecedente personale fiziologice sau patologice importante, prezintă o dezvoltare psihomotorie de obicei normală, fără modificări somatice sau neurologice importante;

- copilul prezintă dintotdeauna sau de la 3-4 ani:

- crize de mânie, uneori cu spasm al hohotului de plâns, care apare destul de frecvent;

- un temperament "mai iute" care "se înfurie uşor", "care se ceartă mereu";

- incapacitatea de a respecta regulile, un copil care "se opune tot timpul", "un încăpăţânat de mic", "care face numai ce vrea el";

- pare tot timpul nemulţumit şi "pus pe harţă", îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile lui;

- nu prea este acceptat la joacă de ceilalţi copii pentru că "le strică jocul" sau "nu respectă regulile jocului", "face numai cum vrea el", "sare iute la bătaie", "este certăreţ", "le strică jucăriile";

- uneori sunt anxioşi, temători în faţa evenimentelor noi; nu sunt prietenoşi, îşi fac cu greutate prieteni dat fiind felul lor de a fi;

- când ajung mai mari încep să simtă resentimentele celor din jur şi comportamentul ostil se agravează: "încep să facă rău cu bună-ştiinţă", "să-i lovească pe ceilalţi pe furiş sau să le distrugă caietele sau ghiozdanul";

- simt că nu sunt iubiţi şi parcă "se înrăiesc şi mai tare";

- vor să fie remarcaţi de educatori şi profesori şi ajung să-i „pârască pe ceilalţi copii”, ceea ce le atrage şi mai mult dezaprobarea celorlalţi;

- puberii şi adolescenţii încep să sfideze autoritatea părinţilor şi regulile familiilor lor, crescând furia şi rejetul acestora, ceea ce agravează opoziţia copilului; aceştia alegând ulterior calea drogurilor.

Acest comportament opoziţionist în perioada 3-5 ani are valenţe fiziologice în procesul neurodezvoltării, fiind considerată "criza de opoziţie" şi aşa cum arată ŞT. MILEA, 1986, “are ca sursă natura contradictorie a transformărilor şi trăirilor emoţionale ale copilului, ea depăşeşte larg prin conţinutul manifestărilor şi implicaţiile sale sfera afectivităţii, marcând activitatea şi relaţiile acestuia cu anturajul în aşa măsură încât aproape nu există părinţi care să nu o remarce"

Opoziţionismul provocator poate fi considerat o modificare în sens psihopatologic a "crizei de opoziţie", prin permanetizarea sa ,prin creşterea severităţii sau prin transformarea sa într-o tulburare care modifică profund relaţionarea cu ceilalţi şi afectând treptat procesul de edificare a personalităţii; ulterior se poate constata apariţia unei "dezvoltări dizarmonice de personalitate", cu un mare potenţial de transformare într-o tulburare de personalitate antisocială.

 

4.Examenele paraclinice şi de laborator

 

Nu există teste cu valoare patognomonică, dar este necesar screeningul hematologic, urinar, coproparazitologic, pentru a putea elimina posibilele etiologii organice ale iritabilităţii şi instabilităţii emoţionale la debutul unor boli hematologice sau parazitare.

- Examenul EEG - pentru a diferenţia Spasmul hohotului de plâns din cadrul tulburărilor de opoziţie de un eventual pattern epileptic

- Examenul CT, eventual RMN când antecedentele sau debutul brusc al manifestărilor disforice suspicionează un proces expansiv

- Examinarea psihometrică - este necesară pentru a stabili deficitul cognitiv care, uneori conştientizat de copil, îi creează acestuia o stare de ostilitate faţă de ceilalţi.

 

 

5. Diagnosticul diferenţial

Ca în toate situaţiile, în gândirea diagnostică există mai multe etape de diagnostic.

Prima etapă vizează toate bolile somatice şi organice cerebrale ce se pot însoţi de agitaţie şi iritabilitate: boli hematologice, parazitare; boli cerebrale de etiologie toxică, traumatică, tumorală, inflamatorie, epilepsie. Anamneza care evidenţiază debutul relativ brusc al simptomatologiei, şi investigaţiile de laborator ajută rapid la diagnostic.

A doua etapă de diagnostic pare mai dificilă şi necesită mai multă experienţă pentru că manifestările sunt diferite în funcţie de vârstă:

-În perioada 2-5 ani diferenţa se va face în principal cu "criza de opoziţie" - perioada lui "ba nu", "aşa vreau eu".Această perioadă normală a dezvoltării este caracterizată prin aceea că cel mic află "că reprezintă o individualitate investită cu voinţă proprie, diferită şi opusă voinţei celorlalţi, intrând astfel într-un proces laborios de edificare a unui Eu propriu, independent" (Milea, 1986). În "crizele de opoziţie" copilul nu sfidează şi nici nu manifestă rea-voinţă faţă de adult, opoziţia "solicită din plin pe copil, generând şi alte sentimente de culpabilitate dar mai ales de teama neliniştitoare a pierderii afecţiunii şi dragostei celor apropiaţi lui; acest sentiment de culpabilitate îl face pe copil nesigur, capricios, inconsecvent şi nu de puţine ori şi mai obstrucţionist, opoziţia generând ea însăşi opoziţie" (288).Persistenţa acestui comportament peste vârsta de 6 ani, cu agravarea lui, la începerea primului an şcolar trebuie să ridice semne de întrebare şi suspiciunea debutului TO

-Tot în perioada 2-5 ani se va face diagnostic diferenţial cu tulburarea reactivă de ataşament în care copilul prezintă un comportament contradictoriu, caracterizat printr-o mixtură şi ambivalenţă afectivă, cu apropriere şi respingere - rezistenţă la deciziile familiei. Copiii cu TO, de cele mai multe ori, nu provin dintre cei instituţionalizaţi, deşi şi aceştia pot dezvolta o astfel de manifestare în timp. De obicei copiii cu TO aparţin unor familii care fac eforturi de a oferi copiilor condiţii afective şi materiale necesare dezvoltării.

Criteriul de bază al tulburărilor reactive de ataşament este patternul neadecvat de a dezvolta relaţii sociale la copiii care au severe probleme în îngrijirea primară, copiii sunt deprimaţi afectiv prin absenţa unei figuri primare de ataşament.

Diagnosticul diferenţial poate fi dificil dacă trebuie efectuat la un şcolar crescut într-o instituţie şi care începe să se opună tuturor regulilor, manifestă sfidare şi lipsă de respect, atunci este mai greu de spus cât este reacţie de opoziţie sau cât este debutul unei TO sau TC

-Un alt diagnostic diferenţial se face cu întârzierea mintală, care poate prezenta comorbid tulburări de opoziţie, dar efectuarea examenului psihometric relevă deficitul cognitiv.

-Copiii cu dificultăţi de învăţare pot prezenta şi ei manifestări ostile şi semne de nesupunere, cu protest şi sfidarea regurilor, dar manifestările nu sunt persistente, ci apar în condiţiile în care presiunile externe sunt prea mari.

-Diagnosticul diferenţial cu tulburările de comportament este facil, dacă se cunosc criteriile pentru acest diagnostic: furt, minciuni, acte antisociale, cu violarea drepturilor altor persoane. Copiii cu TO nu prezintă astfel de manifestări deşi pe parcurs, odată cu trecerea anilor, unii dintre ei pot ajunge la astfel de manifestări.

-Copiii cu tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie, încălca regulile şi nesocotesc îndatoririle pentru şcoală de aceea necesită diagnostic diferenţial cu TO, deşi, ca şi în celelalte tulburări menţionate, TO poate fi comorbidă în 25-60% din cazuri.

-Se mai impune diagnosticul diferenţial cu Tulburările pervazive de dezvoltare, Tulburările cu internalizare: Depresie majoră, Tulburări anxioase, Tulburări distimice, debutul tulburării bipolare. Şi acestea necesită uneori la debut sau pe parcurs diagnostic diferenţial cu TO dar prezenţa şi a celorlalte simptome clarifică diagnosticul. Acest fapt concluzionează poate observaţia multor autori că "opoziţia" face parte din mecanismele interne de edificare a Eu-lui ,de raportare la lume şi că este unul dintre cele mai comune mecanisme de apărare ale copilului (435).

 

Tratament

 

Managementul comportamentului opoziţionist depinde de: severitatea lui, de cât de grav sunt afectate relaţiile cu ceilalţi şi cât de motivaţi sunt părinţii pentru a interveni.

Consilierea familială poate fi benefică, mai ales când părinţii sunt receptivi, capabili să observe comportamentul şi să găsească soluţii (185;379):

- este indicat ca în cazul băieţilor cu TO, tatăl să se implice mai mult în educaţie dar uneori acest lucru nu este posibil;

- obiectivul educaţional va fi stabilit împreună cu familia şi axat pe comportamentul cel mai neadecvat cu ignorarea lui şi cu recompensarea atitudinilor dorite, se va menţiona ce este "rău" şi ce este "bine";

- menţinerea unui "jurnal" zilnic al comportamentelor "bune şi rele" este de un real folos pentru a evidenţia progresul sau pentru a schimba atitudinea când este necesar;

- este bine uneori a efectua terapie de sfătuire cu mai multe familii cu aceeaşi problemă, ceea ce ajută mult la aflarea altor căi de comunicare cu propriul copil şi poate aduce o mare îmbunătăţire în perceperea propriului copil;

- sfătuirea familiei ajută mult şi la propria cunoaştere a părinţilor şi la conştientizarea eventualului conflict existent între mamă şi tată cu privire la decizile educaţionale;

- părinţii pot fi ajutaţi să înţeleagă importanţa de a avea mai mult spaţiu, atât de necesar acestor copii.

Tratamentul individual - nu este folosit la vârste mici. Observarea jocului şi intervenţia discretă poate aduce uneori informaţii utile privind zonele de conflict.

Tratamentul psihofarmacologic

Este eficace când tulburarea de opoziţie este comorbidă cu alte tulburări precum THDA, tulburări de conduită sau întârziere mintală.

Eventual tratament sedativ cu:

- tioridazine , benzodiazepine

- anticonvulsivante în doze mici.

 

7. Evoluţie. Prognostic

 

Nu sunt efectuate studii pe termen lung privind TO dar observaţiile clinice concordă: tulburarea care apare în perioada preşcolară are o evoluţie foarte bună (de altfel nu este bine precizat dacă nu cumva a fost confundată Criza de opoziţie cu Tulburarea de opoziţie de la preşcolari). RICHMAN şi colab.(1982) - citat de GRAHAM, 1999 - consideră că 2/3 din copiii cu tulburări bine definite în perioada de preşcolar continuă să prezinte acelaşi comportament cel puţin şi în primii ani de şcoală; mulţi dintre ei vor dezvolta tulburări de conduită.

Ameliorarea condiţiilor familiale nu concordă întotdeauna cu îmbunătăţirea simptomatologiei.

BIEDERMAN, 1996, confirmă că mulţi băieţi cu tulburări de opoziţie evoluează către tulburările de conduită la adolescenţă de aceea, poate fi considerată o formă precoce a acesteia.

 

 

3.2.2.TULBURAREA DE CONDUITA

 

 

1.Definiţie

 

În literatură se fac multe comentarii privind comportamentul normal şi anormal: TC este definită ca o conduită antisocială persistentă la copil şi adolescent.

Putem spune că mulţi copiii sunt la un moment dat autorii unor acte care contravin normelor sociale şi încalcă drepturile personale sau de proprietate. De asemenea, mulţi dintre copii au avut în dezvoltarea lor evenimente izolate de tip furt sau minciună şi chiar la copilul normal pot apărea, accidental şi destul de rar, gesturi agresive, cu lovire intenţionată.

Copilul considerat a avea o tulburare de conduită diferă de toţi ceilalţi prin intensitatea, extinderea şi severitatea comportamentelor antisociale . Din păcate, nu există o linie netă de demarcaţie între comportamentul social normal şi cel anormal.

Normele sociale sunt norme culturale specifice fiecărui grup social. Există importante diferenţe în judecata socială privind conduita antisocială. Societatea chineză pune mai mare accent pe "conformismul social" decât societăţile occidentale; unele grupări religioase au mari cerinţe de respectare a regulilor. În unele şcoli, spre exemplu, bătaia între băieţi în recreaţie pare un lucru firesc, în timp ce în altele este un fapt prohibit. Acelaşi comportament poate determina reacţii diferite (un băiat " liniştit dar, umilit şi batjocorit" de multe ori de câţiva colegi ajunge "la disperare" şi se apără folosind un obiect contondent care răneşte grav un coleg. Inevitabil, poliţia, specialiştii psihologi, psihiatrii, medicul de familie, pediatrul, toţi cei care sunt implicaţi în evaluarea şi ajutarea copilului vor fi influenţaţi în judecarea faptelor antisociale, de valorile promovate în societatea lor. Acest băiat, dacă este elevul unei şcoli britanice de elită va fi exmatriculat, dacă este elev într-o şcoală normală americană s-ar putea să i se reconsidere gestul şi să se afle că de multă vreme el este o victimă care a încercat să se apere într-o manieră care a eşuat, cauzând rănirea colegului.

Perspectiva comportamentului antisocial şi al delincvenţei apasă asupra tulburărilor de conduită. Personalul medical care lucrează în îngrijirea primară, specialiştii în sănătatea mintală şi cei implicaţi în judecarea actelor juvenile (poliţişti, magistraţi) sunt predispuşi în a avea o altă perspectivă asupra comportamentului antisocial.

Pentru poliţişti, magistraţi şi avocaţi, "pedepsirea" la fel ca şi "reabilitarea" sunt privite ca fiind acte fireşti, modalităţi legale de a reacţiona faţă de tânărul acuzat.

Pentru cei ce lucrează în servicii de sănătate scopul este de a înţelege raţiunea actelor antisociale, prioritatea fiind aceea de a gândi ce se poate face cu această problemă.

Copiii şi adolescenţii cu comportament antisocial încalcă sau nu legea ? Dacă o fac, atunci când sunt consideraţi delincvenţi juvenili? Delincvenţa este definită prin lege şi această definiţie diferă de la ţară la ţară. Legislaţia vizează încălcarea drepturilor de proprietate, de aceea orice formă de furt contravine legii. Dimpotrivă, minciuna prin ea însăşi, deşi poate surveni în instanţă sub jurământ, nu este considerată delincvenţă. De fapt, marea majoritate a actelor antisociale nu sunt detectate întotdeauna. Faptele antisociale pot fi clasificate în acte non-delictuale, delictuale şi nedetectate ca delicte. Înţelegerea cauzalităţii, evaluarea gestului delictual şi atitudinea legală faţă de acest act nu ne este de folos dar ceea ce se întâmplă cu copilul, de ce a încălcat legea, ce se va întâmpla cu el de aici încolo devine o problemă importantă pentru specialiştii în sănătatea mintală (379; 185).

 

 

Epidemiologie

 

Diferenţa între "adolescentul rebel" şi tulburarea de conduită este arbitrară (183).

Diferenţele în ratele de prevalenţă diferă de la ţară la ţară. STEINER, 2000 citează:

Prevalenţa în SUA a fost estimată:

- la adolescenţi:      - la băieţi 6-10%

- la fete 2-9%,

- la prepuberi: - 1,9 - 8% la băieţi

- 0-1,9% la fete

În UK, rata de prevalenţă a comportamentului antisocial pe 1 an a fost deteminată ca fiind 3% în Isle of Wight şi de 3 ori mai mare la Londra.

În Canada - 5% la băieţi şi 2% la fete (185)

Diferenţele de sex sunt considerabile, băieţii sunt de 7 -8 ori mai implicaţi în acte antisociale decât fetele.

Actele cele mai violente, criminale, descresc cu vârsta - vârful este situat între 13 şi 15 ani (185)

 

Etiologie

 

Mulţi autori sunt de acord că etiologia în Tulburările de conduită este heterogenă şi că nu se poate aplica un model comun tuturor formelor de tulburări de conduită (185; 379).

Un model posibil de combinare a factorilor etiologici ar fi: factorii cauzali genetici, la care se adaugă factorii trigger din mediu şi, de asemenea, alţi factori precum cei personali - slaba dezvoltare a capacităţilor de "cooping".

Există opinii care susţin natura developmentală a tulburării.

Modelul "Risck - Resilience" în Tulburările de conduită, gândit de Rolf LOEBER, stabileşte existenţa unei balanţe între factorii de risc şi factorii protectivi; autorul a gândit existenţa unui proces de acumulare a riscurilor de apariţie a TC, concomitent cu absenţa sau slaba prezenţă a factorilor protectivi.

 

Dezechilibrarea balanţei între factorii protectivi şi factorii de risc prin acumularea acestora din urmă, în timp, duce la apariţia TC. Autorul ia în considerare următorii factori de risc:

- risc ecologic - sărăcia;

- risc constituţional - temperamentul dificil;

- risc educaţional

- răspuns slab la atitudinea coercitivă (pedeapsa );

Toate acestea duc la un proces slab de auto-reglare şi care se manifestă de obicei în perioada şcolară.

Performanţele şcolare sunt slabe la aceşti copii pentru că nu ştiu să "se descurce" cu autoritatea şi nu-şi pot exprima tot potenţialul intelectual.

Datele empirice sugerează că acumularea factorilor de risc în număr şi importanţă creşte probabilitatea de a dezvolta TC prin interacţiunea acestora.

 

 

Factorii biologici

-Studiile de agregare familială, comparaţiile între gemenii mono- şi dizigoţi arată o concordanţă mare a delincventei şi criminalităţii, ceea ce indică factorii genetici ca fiind factori de risc în TC.

-Mulţi autori confirmă rolul factorilor genetici în apariţia anomaliilor biologice. Au fost dovedite anomalii ale neurotransmiţătorilor, ale sistemului simpatic, ale activităţii sistemului noradrenergic şi dopaminergic; mai recent s-au făcut studii şi asupra serotoninei.

-Activitatea neurotransmiţătorilor este legată de favorizarea comportamentelor excitatorii în defavoarea celor inhibitorii. Aceştia sunt "copiii neastâmpăraţi", "neascultători" care au avut de mici hiperactivitate, impulsivitate, agresivitate.

- Deficitul neuropsihologic implică disfuncţii ale lobilor frontali şi temporali;

 

-Relaţia dintre factorii biologici şi cei de mediu este indubitabilă, pentru că se cunoaste deja că adversităţile din mediu pot produce alterări ale comportamentelor.

-Multe cercetări consideră ca având risc crescut pentru TC copilul maltratat şi abuzat, copiii cu epilepsie sau alte tulburări neurologice .

-Faptul că fetele sunt mai puţin implicate în acte antisociale ridică problema etiologiei hormonale. Teoria răspunsului androgenic este destul de inconsistentă, pentru că acest răspuns depinde tot de factori biologici, de mediu şi de context.

-Alte ipoteze se referă la temperament, la bolile cronice sau la agresivitatea exprimată faţă de copil în primii ani de viaţă.

Factorii psihologici

Originile acestor tulburări psihologice ale copilului cu TC sunt neclare.

- Opinia comună este că în TC există un mecanism de reţinere şi internalizare a fiecărui eveniment specific.

-Tulburările de învăţare, lipsa achiziţiilor şcolare, problemele de concentrare a atenţiei şi hiperactivitatea sunt adesea asociate cu TC;

-Lateralitatea şi performanţele de limbaj sunt de asemenea modificate;

-Există dovezi că funcţionalitatea personalităţii copiiilor cu TC este modificată în situaţii complexe; aceşti copii au puţine răspunsuri adecvate, au puţine abilităţi de negociere a conflictului şi îşi pierd repede capacitatea de a-şi controla emoţionalitatea.

Factorii sociali şi familiali

Se asociază cu tulburările de conduită:

- proasta funcţionare în ceea ce priveşte comunicarea şi în stabilirea relaţiei cu copilul; agregarea familială a unor tulburări precum: consum de drog, alcool, probleme psihiatrice, dezacord marital

- tulburări de personalitate antisocială la unul din părinţi.

- copilul maltratat, neglijat, abuzat, are un risc crescut pentru a face TC.

- există patternuri de comportament ale părinţilor, care contribuie la apariţia TC precum: inconsistenţa în aplicarea reguluilor, pedepse uşoare, non-complianţa copilului la atitudinea coercitivă şi capitularea părinţilor în faţa acestuia, care, astfel, rămâne nepedepsit.

- mediatizarea violenţei şi programele TV contribuie la dezvoltarea problemelor de comportament; de altfel aceşti copii au predispoziţie pentru vizionarea excesiva a acestor programe de TV.

- dezavantajele socio-economice au, de asemenea, o influenţă negativă: TC apare mai frecvent în clasele defavorizate, în familiile cu mulţi copii, cu relaţii dizarmonice, cu o slabă comunicare şi lipsă de respect pentru sentimentele celorlalţi.

 

Factorii protectivi

Factorii protectivi şi care asigură “rezilienţa” au fost bine studiaţi, iar schema lui Rolf Loeber arată importanţa acestora din punct de vedere terapeutic şi prognostic, enumerăm după STEINER, 2000:

- un temperament mai puţin puternic;

- o activitate crescută a sistemului nervos autonom;

- abilitatea de a relaţiona cu ceilalţi;

- arii de competenţă în afara şcolii;

- eficacitatea şcolară;

- inteligenţa bine dezvoltată;

- o bună relaţionare cu cel puţin unul dintre părinţi;

- prieteni cu activitate pro-socială;

- responsabilitate şi capacitate de autodisciplină;

- capacitatea de a selecţiona, de a face alegeri bune;

- răspuns bun la pedeapsa ;

Existenta acestor factori pot face ca acest copil confruntat

 

 

⇐ Предыдущая12345678910Следующая ⇒

Поделиться: