Anxietatea la copilul mic

Copiilor le este frică de întuneric, de înălţime, de căderea de la înălţime, de animale, de situaţii neaşteptate - precum tunete, fulgere, explozii - zgomote intense. Acest comportament, programat genetic are o funcţie adaptativă, protejând copilul. Copiii sunt fascinaţi de obiecte noi dar în acelaşi timp le evită şi le este frică de ele.

În copilărie, copiii pot avea:

Teamă faţă de străini - aceasta apare la 4-5 luni şi scade în intensitate la 12 luni. Sugarul, deşi în primele săptămîni nu reacţionează faţă de cei ce se apropie de el, treptat, pe la 4 luni începe să se teamă de figurile nefamiliare. Ei se arată reţinuţi, crispaţi, putând izbucni în plâns cu uşurinţă. Acest comportament variază în intensitate, depinzând de :

- prezenţa sau absenţa mamei (la cei ce se află în braţele mamei anxietatea este mai mică, copilul îşi ia mama de gât şi întoarce căpşorul, protestând astfel faţă de necunoscut).

- experienţa anterioară plăcută sau neplăcută cu persoanele străine poate modifica reacţia copilului;

- dacă persoana străină este tot copil, faţă de acesta nu se exprimă teama aşa de uşor ca faţă de un adult străin;

- de gradul de control pe care-l are copilul faţă de situaţie (dacă se află în apropierea mamei şi se poate ascunde după ea sau dacă este singur)

Dinamica acestui pattern comportamental începe în primele săptămâni de viaţă, când sugarul este interesat de toţi stimulii, inclusiv cei străini. Mai târziu apare recunoaşterea persoanelor familiare şi abilitatea de a diferenţia figurile umane. Factorii de care depinde apariţia acestor abilităţi sunt dezvoltarea cognitivă şi a memoriei. La opt luni se stabileşte "schema obiectului permanent", memoria copilului permiţându-i să deosebească o figură sau un obiect cunoscut de una necunoscută.

Anxietatea de separare:

- teama de separarea de figura principală de ataşament reprezintă un comportament firesc, comun tuturor copiilor în primii ani de viaţă (BOWLBY, 1975). Începând cu vârsta de 8-10 luni şi până la 24 luni copii plâng când sunt luaţi de lângă mamă. Vârful manifestării se situează în jur de 9-13 luni şi descreşte treptat către 30 de luni;

- anxietatea de separare este un fenomen universal reflectând evoluţia acestei trăiri atât de umane - de la teama celui mic de a nu-şi pierde mama la teama adultului de a nu fi izolat, abandonat, teama de a nu fi singur.

Tipul anxietăţii, durata şi intensitatea depind de: vârsta copilului, de calitatea relaţiei de ataşament, de natura situaţiei anxiogene, de experienţa anterioară privind separarea şi efectele ei.

Separarea pe termen lung are, după opinia lui BOWLBY(1975), 3 faze: protest, disperare apoi detaşare.

 

5.Anxietatea copilului şi adolescentului

 

În perioada de preşcolar, datorită maturizării procesului cognitiv şi experienţelor dobândite începe să dispară anxietatea de separare. Copilul îşi dezvoltă limbajul, capacitatea de anticipare a evenimentelor, de intuire a relaţiei cauzale, ceea ce-l ajută să-şi explice evenimentele necunoscute încă.

Frica persistă sub forma de "ruşine în prezenţa persoanelor străine". Copilul stă în apropierea mamei şi tatonează din priviri anturajul, fără a mai izbucni în plâns. Se menţin frica de întuneric, de unele animale, copilul poate avea "închipuiri şi fantasme de groază" când este singur.

Ca o caracteristică a procesului dezvoltării este aparaţia în aceată perioadă a unei frici care nu a existat anterior: teama că părinţii l-au abandonat, că au avut un accident sau nu se mai întorc la el. Aceasta este o teamă centrală a vieţii preşcolarului şi şcolarului mic.

Când sunt bolnavi şi au febră, copii pot avea un mecanism de regresie al anxietăţii, cu întoarcere în etapele anterioare, când aveau alte frici decât acum. O dată cu însănătoşirea, comportamentul anxios revine la etapa de vârstă prezentă.

Perioada şcolarizării poate determina apariţia altor forme de teamă: anxietatea de examinare, teama de a nu greşi, teama de a nu fi rejectat de grupul de vârstă (anxietate socială).

Crescând abilităţile cognitive, odată cu trecerea în stadiul operaţiilor abstracte, şcolarul mare devine vulnerabil la dezvoltarea altor frici: teama de viitor, de război nuclear, teama de moarte, griji faţă de viitoarea sa carieră sau teama de eşec, apar grijile şi teama faţă de propria sexualitate.

Toţi autorii sunt de acord că există diferenţe de vârstă şi sex în apariţia fricilor şi anxietăţii. Fetele "sunt mai anxioase decât băieţii", iar copii mai mici au mai multe frici decât cei mai mari.

 

Etiopatogenie

 

În literatura de specialitate a ultimilor ani a crescut numărul studiilor privind mecanismele de apariţie a tulburărilor anxioase la copil şi adolescent.

Teoriile psihanalitice au la bază aserţiunile lui Sigmund Freud care considera că "există o angoasă care corespunde unei stări de detresă biologică, fenomen automatic având la bază mecanisme de excitaţie pe de o parte iar, pe de altă parte, existând un semnal al angoasei care este un dispozitiv pus în funcţiune de EU în faţa pericolului, declanşând defense. Angoasa este rezultatul unei pulsiuni libidinale refulate; dacă scopul libidinal nu a fost atins şi este refulat, atunci în locul lui apare angoasa".

Adepţii teoriilor psihodinamice consideră că anxietatea de separare apare când copilul nu reuşeşte să treacă prin faza de separare de mamă.

Teoreticienii comportamentali au postulat că, dificultăţi persistente în procesul de separare, aparţin interacţiunii anormale mamă-copil. Mama limitează şi înăbuşă stresul iniţial de separare al copilului şi întăreşte răspunsul anormal al acestuia.

În ceea ce priveşte comportamentul fobic sau anxietatea generalizată, în ultimii ani au fost studiaţi factorii predictivi; a fost studiată în special "construcţia temperamentului inhibat"

Ipoteze neurobiologice - Numeroase dovezi apar în ultimii ani datorită progreselor în neuroştiinţe. Legătura dintre ataşament, traumă şi neurobiologia dezvoltării sistemului nervos central a constituit tema unui simpozion al Asociaţiei Americane de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului, Octombrie, 1999.

ALLAN SCHORE a discutat importanţa traumei timpurii şi riscul apariţiei tulburărilor psihice.

Abuzul şi neglijarea copilului reprezintă factori externi de inhibiţie a creşterii. Dezvoltarea emisferului drept în primii doi ani de viaţă este un proces foarte important; el este implicat în funcţiile vitale şi-i oferă individului abilităţile de "coping" în condiţii de stress.

Predispoziţia biologică în condiţiile unor experienţe negative în formarea ataşamentului (dezorganizare/dezorientare) poate creea o matrice etiologică cu risc de vulnerabilitate la reacţia de stress şi predispoziţie de dezvoltare psihopatologică a copilului.

Au fost postulate 2 pattern-uri de răspuns la stress:

- primul este mecanismul de hiper-arousal, cu creşterea CRF (cortisol releasing factor), noradrenalinei, adrenalinei şi glutamatului;

- al doi-lea pattern este "disociaţia", în care copilul este bulversat de propria lume internă şi de lipsa unui ataşament eficace. Abuzul şi neglijarea provoacă în această perioadă critică a evoluţiei, moartea celulelor şi fenomenul de "over prunning" al neuronilor, şi, pe de altă parte are loc o creştere a sistemelor simpatic şi parasimpatic cu apariţia "copilului rece" şi a Tulburarii de stres . Concluzia este că disfuncţionalitatea afectivă şi agresivitatea pot apărea ca urmare a traumelor din primii doi ani de viaţă.

La adulţii cu TSPT s-a observat o creştere a fluxului sanguin cerebral în regiunea paralimbică şi orbitofrontal şi regiunea temporal anterioară. De asemenea, s-a observat o reducere de volum a hipocampului şi deficit de memorie. Nu au fost efectuate astfel de studii şi la copil (224).

O ipoteză interesantă este aceea că în etiopatogenia anxietăţilor şi fobiilor, un rol important l-ar avea "dezgustul - o emoţie uitată a psihiatriei"; autorul se referă la senzaţia de neplăcere şi silă pe care o pot provoca diferite obiecte sau situaţii.

Folosind instrumente standardizate de măsurare a senzitivităţii - a dezgustului provocat de obiecte, fiinţe sau evenimente, a raportat că, într-adevăr, această emoţie de tip neplăcere se corelează cu simptomele TA, cu fobia de animale, de injecţii, cu anxietatea de separare.

 

Ipoteze genetice Există multe studii care susţin că tulburările anxioase au caracter familial. Studii pe gemeni raportează o rată mare de concordanţă pentru TA cu semnificaţie crescută la gemeni monozigoţi faţă de dizigoţi (94)

Studii pe loturi mari de populaţie precum Studiul "Virginie - Twin" susţin influenţa şi asocierea factorilor genetici ca factori de risc pentru TA şi tulburările psihopatologice în general. Aceste studii oferă baza de raport pentru expresia anxietăţii dar nu pentru anxietăţile specifice.

WARNER, 1995, a studiat prezenţa tulburărilor psihice la 145 tineri cu vârste cuprinse între 5 şi 24 ani, urmaşi ai unor părinţi diagnosticaţi deja cu tulburări psihice. Riscul pentru apariţia tulburărilor psihice la copii a fost legat de prezenţa tulburărilor depresive majore, alcoolism la unul dintre părinţi sau de prezenţa dezorganizării familiale.

Unii autori afirmă că, în mecanismul complicat al etiopatogeniei tulburărilor anxioase, nu pot fi acceptaţi factori cauzali unici şi nici relaţii cauzale simple. Factori multipli pot converge în apariţia fenomenelor patologice precum:

- existenţa unui ataşament nesigur faţă de mamă;

- factori traumatizanţi, care au acţionat precoce (separarea brutală şi intempestivă pe termen lung; abuz şi neglijare în primii trei ani de viaţă);

- trăsături de temperament vulnerabile (copilul inhibat, ruşinos);

- experienţe de viaţă nefavorabile;

- factori familiali şi genetici predispozanţi.

 

 

8.Clasificări şi criterii de diagnostic

 

Manualul statistic de diagnostic al Asociaţiei Americane de Psihiatrie - DSM a parcurs mai multe etape pana la a acepta tulburarile copilului ca fiind de sine statatoare dar cu posibila evolutie in stadiul de adult

- în prima sa ediţie nu a menţionat deloc tulburările psihice ale copilului ;

- în cea de-a doua ediţie apare capitolul Tulburări de comportament la copii şi adolescenţi şi menţioneaza două diagnostice de anxietate specifice copilului (Reacţia de retragere şi Reacţia supraanxioasă);

- în cea de-a treia ediţie a apărut o sectiune separată a Tulburărilor anxioase ale copilului şi adolescentului (Anxietatea de separare, Tulburarea evitantă, Tulburea supraanxioasă ).

- în ediţia a patra, în capitolul Alte tulburări ale micii copilării, copilăriei şi adolescenţei, apare numai Anxietatea de separare. Restul tulburărilor sunt specificate în capitolul Tulburări anxioase ,considerându-se că cei mici pot avea: tulburări de panică, fobii speciale, tulburare obsesiv-compulsivă, tulburare de stres post traumatic, tulburare de adaptare cu anxietate (totuşi, în prezentarea criteriilor nu se face nici o specificare referitor la vârstă.)

Încrederea în validitatea studiilor privind tulburările anxioase la copil sunt limitate. În prezent este evident efortul specialiştilor pentru studiul tulburărilor anxioase specifice copilului şi care au: alt pattern familial, altă abordare clinică din perspectiva psihopatologiei neurodevelopmentale, pot avea alte corelaţii biologice şi răspunsuri la tratament.

Clasificarea Internaţională a Maladiilor-ICD codifică la

F93 Tulburări emoţionale cu apariţie în special în copilărie

F93.0 - Angoasa de separare a copilăriei

F93.1 - Tulburări anxioase fobice ale copilăriei

F93.2 - Anxietate socială a copilăriei

F93.3 - Rivalitatea între fraţi

F93.4 - Alte tulburări emoţionale ale copilăriei

Ce este particular şi o diferenţiază faţă de DSM-IV, este descrierea a patru entităţi considerate a fi specifice copilului. Tulburarea obsesiv compulsivă, care poate apărea şi ea în copilărie, anxietatea generalizată, atacul de panică, tulburarea de stres post traumatic sunt codificate în capitolul Tulburări nevrotice (F40).

 

Criterii DSM IV

 

a) Anxietatea de separare

A) Anxietate excesivă şi inadecvată evolutiv referitoare la separarea de casa sau de cei de care copilul este ataşat, evidentiata prin minimum trei din următoarele:

-Detresă excesivă recurentă, când survine sau este anticipată separarea de casă sau de persoanele de ataşament major

-Teama excesivă şi persistentă în legatură cu pierderea sau posibila vătămare a persoanelor de ataşament major

-Teama excesivă şi persistentă că un eveniment nefericit va duce la separarea de o persoană de ataşament major

-Opozitie sau refuz persistent de a pleca de acasă, cu refuzul de a merge la şcoală sau în altă parte de teamă că va rămâne singur, fără părinţi;

-Aversiune, protest şi frică de a rămâne singur acasă sau în alt loc;

-Refuzul permanent şi teama de a dormi singur, fără unul dintre părinţi sau de adormi departe de casă;

-Vise terifiante, coşmaruri cu teme legate de separare;

-Acuze somatice diverse şi persistente (dureri de cap, de stomac, greţă, vărsături) când anticipează despărţirea sau când aceasta se produce de fapt

B. Durata manifestărilor este de cel puţin patru săptămâni;

C. Debutul lor se situează înaintea vârstei de 18 ani sau debut timpuriu, înainte de 6 ani;

D. Tulburarea provoacă o suferinţă clinică semnificativă, cu afectarea performanţelor şcolare şi familiale;

E. Tulburarea nu apare în cadrul altor tulburări psihice ale copilului precum: tulburarări pervazive de dezvoltare, schizofrenie

 

b) Anxietatea generalizată

- griji şi anxietăţi exagerate pe care pacientul nu le poate controla;

- anxietatea şi grijile sunt asociate cu următoarele simptome: nelinişte, fatigabilitate, dificultăţi de concentrare a atenţiei, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn;

 

c) Fobiile

- frici nejustificate, exagerate, legate de o situaţie specifică sau un obiect (frica de animale, de injecţii etc);

- expunerea la situaţia sau obiectul fobogen provoacă imediat un răspuns anxios;

- evitarea situaţiilor sau obiectelor care-i provoacă frică;

 

d) Tulburări de panică

- atacuri de panică recurente sau perioade de frică intensă care se asociază cu palpitaţii, transpiraţii, teamă, senzaţie de sufocare, durere în piept, tulburări abdominale, vărsături, greaţă, leşin, ameţeală, senzaţie de ireal, senzaţie că-şi pierde controlul, senzaţie de moarte iminentă, parestezii, modificări ale culorii feţei.

 

e) Tulburări obsesiv - compulsive

Obsesii precum:

- gânduri recurente sau imagini resimţite ca neadecvate şi care provoacă o stare de disconfort;

- gânduri , idei sau imagini despre problemele vieţii dar care sunt exagerat de înspăimântătoare;

- copilul/adolescentul încearcă să le suprime, să le înlăture, sau să le ignore;

- copilul/adolescentul le recunoaşte ca fiind neadevărate şi ca fiind produse de mintea sa

Compulsii precum:

- gesturi sau gânduri repetitive, pe care copilul se simte constrâns să le facă dar uneori nu le face;

- gesturi sau gânduri repetitive, cărora simte că trebuie să le dea curs, pentru a-şi reduce tensiunea şi neliniştea, deşi par absurde şi nerealiste

 

f) Tulburări de stres post traumatic

A.Copilul/adolescentul a fost expus la un eveniment traumatic, în care ambele din următoarele sunt prezente:

1) a experimentat, a fost martor sau a fost confruntat cu un eveniment care implica moartea sau vătămarea gravă, efectivă sau ameninţătoare sau o ameninţare a integrităţii sale sau a altora o injurie severă care-i ameninţă viaţa

2)trăieşte o spaimă intensă,neputinta sau oroare

B. Fie în timpul experimentării fie după prezintă cel putin trei din următoarele simptome disociative:

1)sentimentul subietiv de insensibilitate, de detaşare sau de absenţă a reactivităţii emoţionale

2)reducere a conştiintei ambianţei

3)derealizare

4)depersonalizare

5)amnezia lacunara

C.Evenimentul traumatizant este retrăit prin cel putin unul din urmatoarele:amintiri dureroase, rememorări ale evenimentelor (joc repetitiv, care reflectă trauma suferită); vise terifiante, în care reapare evenimentul stresant; uneori simte o emoţie puternică şi se simte de parcă evenimentul ar fi reapărut; simte un disconfort puternic când îşi reaminteşte trauma; amintirea traumei se însoţeşte de tulburări neurovegetative

D.Evită constant orice stimul care-i reaminteşte evenimentul tragic;

E.Copilul poate prezenta următoarele simptome de anxietate :tulburări de somn (adoarme greu sau se trezeşte în timpul somnului); stări de iritabilitate şi furie;hipervigilenţă - stare permanentă de alarmă;tresare cu uşurinţă.

F. Tulburarea provoacă o suferinţă clinică semnificativă, cu afectarea performanţelor şcolare şi familiale, chiar cu incapacitatea de a solicita asistenta medicala sau a vorbi cu membrii familiei despre experienta traumatica

G.Durata manifestărilor este de minimum 2 zile si maximum patru săptămâni de la evenimentul traumatic;

H. Tulburarea nu se datoreaza efectelor unei substanţe sau ale unei condiţii medicale şi nu apare în cadrul unei tulburări psihotice acute sau în cadrul unei exacerbări a unei tulburări preexistente, codificate pe axa I, II.

 

 

Criterii ICD 10

 

Tulburările emoţionale care apar în special în copilărie sunt :

 

F93.0 Angoasa de separare a copilăriei

- este o tulburare în care anxietatea este focalizată pe teama privind despărţirea, separarea;

- apare în cursul primelor luni şi ani din viaţă;

- se distinge de angoasa de separare prin intensitatea şi persistenţa după mica copilărie şi prin perturbarea vieţii socio-familiale.

 

F93.1 Tulburări anxioase-fobice ale copilăriei

Sunt caracterizate prin persistenţa fricilor, specifice anumitor faze ale dezvoltării, în alte etape de vârstă şi cu o intensitate exegerată.

Celelalte tipuri de fobii care pot apare în copilărie dar nu fac parte din dezvoltarea normală a copilului (precum agorafobia) vor fi clasificate la capitolul F4.0

 

 

F93.2 Anxietatea socială a copilăriei

Se caracterizează printr-o atitudine reprimată faţă de persoane străine, printr-o teamă sau frică legată de situaţii sociale noi, neobişnuite sau neliniştitoare.

Se va utiliza această cateorie numai dacă debutul simptomatologic se situează în mica copilărie, simptomele sunt exagerat de intense şi se însoţesc de o perturbare a funcţiei sociale.

 

F93.3 Rivalitatea între fraţi

Apariţia în familie a unei surori sau frate mai mic duce la declanşarea unor stări emoţionale particulare la copilul mai mare.

Nu trebuie considerat ca diagnostic decât atunci când manifestarea este foarte intensă sau persistentă în timp şi produce o perturbare a relaţiilor familiale.

 

Epidemiologie

 

În ultimii 10 ani s-au făcut multe studii privind tulburările anxioase la copil şi adolescent. Există diferenţe ale datelor de prevalenţă dar care se datorează tipului de design al studiului.      Totuşi, tulburările anxioase reprezintă categoria cu cea mai mare prevalenţă în psihopatologia copilului şi adolescentului.

Vom prezenta date din literatura ultimilor ani privind prevalenţa fiecărei tulburări în parte.

Studii din literatură privind incidenţa şi prevalenţa în:-Anxietatea de separare (AS):

3.5-4.1% (pentru şcolarii mici); la adolescenţi - 0.7-2.% cu o rată pe sexe de 3:1 pentru fete.(224),

2,4% (224), respectiv de 4,7% (57)

Tulburarea fobică: : 2.3%-14.5%-22.2% (293); 9,5 %.(224)

- Fobia şcolară: Mc GEE şi colaboratorii reiau studiul lui Anderson numai pentru fobia şcolară, găsind o valoare a prevalenţei de 1.1% (1990).

- Fobia socială (FS): de 9.9% ( 224). KASHANI şi col., 1990,raportează o prevalenţă de 1%

- Tulburări hiperanxioase (DSM III): 2.9% (224); 4.6%(102)

-Tulburarea de stres posttraumatic (TSPT): -3.5% (3% la fete şi 1% la băieţi)(224)

6.3% (224) ; copii de 9-16 ani 5% (224); existând un risc de 27% pentru băieţii care au avut un eveniment traumatizant şi un risc de 30% pentru cei care au avut mai multe evenimente(pacienţi cu dependenţă) (224)

 

-Tulburarea cu atac de panică (TAP): 0.5% (224); 1%. (410,411)

Se consideră că această tulburare apare cel mai frecvent între 14 şi 15 ani; 40% dintre adolescenţii cu tulburări de panică au avut evoluţie severa .

- Tulburarea obsesiv compulsivă (TOC) .KAPLAN 2000 citează autori care au raportat o prevalenţă având valori cuprinse între 1-10 %

 

 

Sindroame clinice

 

Am preferat termenul de sindroame clinice, folosit recent şi de DANIEL CASTELLANOS (1999), pentru a prezenta situatiile diagnostice în care anxietatea este simptomul principal; evităm cu bună ştiinţă termenul de entitate, dat fiind faptul că, în psihopatologia infantilă, aflată sub semnul procesului de creştere şi dezvoltare, sensurile se suprapun, iar efortul de încadrare diagnostică este evident într-o permanentă schimbare. Aşa că ceea ce considerăm astăzi că este entitatea "x" mâine aflăm că a fost încadrat şi clasificat ca altă categorie.

LABELLARTE şi colaboratorii afirmă că anxietatea este cea mai frecventă şi mai comună manifestare întâlnită în psihiatria copilului şi adolescentului şi că anxietatea excesivă, severă ca intensitate şi ferecvenţă se poate încadra într-una din categoriile diagnostice DSM IV; din nefericire, continuă autorul, sistemul de diagnostic este controversat dat fiind: frecvenţa mare a inadvertenţelor, comorbiditatea cu alte tulburări, cat şi absenţa markerilor biologici care ar aduce un suport consistent etiologiei stabilite deocamdata empiric.

WEEMS şi col.(2000), pornind de la aceeaşi observaţie, că emoţionalitatea copilului are grade şi tipuri diferite de exprimare, iar "graniţa normal patologic este dificil de stabilit", au analizat diferenţa frică – anxietate patologică; folosind instrumente de lucru specifice cercetării, au analizat frica şi parametrii fricii care pot fi asociaţi cu anxietatea manifestată clinic. Concluziile au fost cele deja cunoscute, prin observaţii empirice, dar de această dată ele sunt dovedite printr-un riguros protocol de cercetare. Astfel:

- tipul de frică menţionat de copilul normal este acelaşi cu tipul de frică trăit de copilul cu TA;

-intensitatea şi frecvenţa acestei trăiri sunt însă semnificativ diferite în lotul studiat faţă de lotul martor

Aderăm la aceste puncte de vedere, alături şi de alţi autori (185), considerând că, pentru multe din tulburările copilului şi adolescentului, Manualul DSM IV rămâne folositor pentru cercetător dar nu şi pentru clinician; diagnosticul si prognosticul in TA trebuie stabilit cu multa grija tinand seama de ceea ce este firesc , normal , caracteristic varstei si ceea ce este anormal ,patologic.

 

Caracteristici clinice în Anxietatea de Separare (AS)

Trăsătura clinică esenţială este calitatea reacţiei emoţionale a copilului la separarea de figura principală de ataşament (mama sau altă persoană care îngrijeşte copilul şi pe care acesta o percepe ca fiind securizantă.)

- reacţia emoţională are intensitate şi manifestări variate, în funcţie de vârsta copilului;

- diagnosticul de AS nu se pune decât peste vârsta de 10-13 luni şi numai dacă intensitatea şi persistenţa manifestărilor este severă, cu o durată de cel puţin 4 săptămâni;

- simptomele clinice principale exprimate de copilul "înspăimântat că este lăsat singur şi părăsit de mamă" sunt: îngrijorarea şi neliniştea când anticipează despărţirea, urmat apoi de protest prin plânset, ţipăt, apatie. Somn neliniştit cu vise terifiante şi pavor nocturn. Unii copii au acuze somatice diverse, uneori foarte importante: de la dureri de cap, dureri de stomac, până la febră, vărsături şi scaune diareice.

Simptomele neurovegetative ca: transpiraţia, eritemul facial sau paliditatea, teama, sunt frecvent prezente în prima şi a doua fază - de protest şi disperare după BOWLBY.

"Gândurile negre" că s-a întâmplat ceva rău părinţilor, refuzul de a se mai duce la şcoală de teamă că se va întâmpla o nenorocire celor dragi, refuzul de a mai pleca de acasă în altă parte chiar însoţit, toate acestea apar de obicei la copilul mai mare care a avut deja experienţa primei separări.

GRAHAM şi col., 1994, prezintă următoarele tipuri de AS după vârstă:

- copiii mai mici de 8 ani au mai frecvent teama că s-ar putea întâmpla ceva rău părinţilor în lipsa lor şi atunci refuză să doarmă singuri sau să plece fără ei în altă parte sau să fie lăsaţi singuri. Au mai frecvet coşmaruri şi tulburări de somn cât şi tulburări neurovegetative.

- copiii de 9-12 ani îşi exprimă cel mai frecvent teama şi neliniştea în momentul despărţirii, reuşind uneori să depăşească anxietatea;

- copiii de 13-16 ani refuză să plece de acasă şi să se ducă la şcoală de teama să nu plece de lângă părinţi. Aceştia au frecvent acuze somatice

Deşi apare la toate vârstele, AS este mai frecventă la prepuberi, fără să existe şi diferenţa de sex.

Adesea, AS se poate asocia cu tulburarea de panică .

 

Caracteristici clinice în Anxietatea generalizată la copil

Copiii şi adolescenţii care prezintă această tulburare par a fi tot timpul îngrijoraţi, neliniştiţi, îşi fac nenumărate griji cu şi fără motiv. Sunt foarte preocupaţi de performanţele şcolare, sau de cum arată, de cum sunt priviţi de ceilalţi, vor să aibă cele mai bune note şi cele mai bune performanţe şcolare şi sunt deosebit de atenţi şi grijulii pentru a le atinge; devin extrem de neliniştiţi şi plini de temeri în ajunul unui eveniment şcolar sau de altă natură; de altfel, ei par a nu scăpa niciodată de griji.

Grijile şi anxietăţile permanente şi exagerate, cu intensitate nejustificată ca declanşare, nu pot fi controlate de către copil.

Toate aceste manifestări se însoţesc pentru diferite perioade de timp de: iritabilitate, crize de mânie, dificultăţi de concentrare a atenţiei. Copiii par încordaţi, în permanentă alertă iar somnul le este tulburat.

Observarea acestui comportament este făcută de părinţi aproximativ în jurul vârstei de 6-8 ani;

Pentru a considera patologică această anxietate permanentă, mobilizatoare, de altfel, pentru alti copii, ea trebuie să persiste mai mult de câteva săptămâni şi să perturbe interacţiunea socio-familială a copilului (185, 262).

 

 

Caracteristicile clinice ale Fobiilor la copil

 

În comparaţie cu fricile, care sunt atât de fireşti în viaţa copilului, fobiile sunt "fricile patologice"; "Fricile patologice manifestă adesea o tendinţă de amplificare, diversificare şi generalizare; devin mai intense şi mai variate, perturbând concomitent starea generală a copilului" (292).

Aceste frici, exagerate ca proporţie , manifestate şi declanşate de o situaţie sau un obiect concret, nu pot fi înlăturate, nu pot fi controlate voluntar, nu pot fi evitate, iar uneori spaima persistă mai mult timp, chiar după înlăturarea obiectului fobogen.

La copii, aceste "frici iraţionale determinate de circumstanţe precis delimitate şi a căror prezenţă este cel puţin iminentă" (292) cel mai adesea se exprimă ca:

- teama de întuneric (acluofobie)

- teama de a fi singur (autofobie)

- teama de înălţime (acrofobie)

- teama de injecţii, de durere (algofobie)

- teama de spaţii închise (claustrofobie)

- teama de mulţime, de oameni (antropofobie)

- teama de şcoală (fobie şcolară)

- teama de moarte (tanatofobie)

Vârsta, sexul sau situaţia socio-culturală, religioasă a familiei din care provine copilul, pot imprima tipul de fobie

 

a. Fobii specifice copilului mic

Teama de a dormi singur este firească dar uneori poate îmbrăca aspectul unei frici iraţionale, chiar dacă comportamentul familiei este adecvat, suportiv, anxiolitic-protector. Copilului îi e teamă să se ducă seara singur la culcare, începe treptat să fie neliniştit, să plângă, să refuze să rămână singur în cameră; dacă totuşi reuşeşte să stea singur în pat, nu adoarme şi orice zgomot îi trezeşte spaime şi fantasme de tot felul; înspăimântat, fuge în camera părinţilor şi se culcă lângă ei.

Unii dintre copii pot dezvolta ulterior, dat fiind toleranţa părinţilor, un comportament manipulativ.

Teama de animale, de insecte, de înălţime sau de spaţii mari poate căpăta valenţe fobice iar confruntarea cu stimulul poate declanşa reacţii anxioase severe. Persistenţa acestor spaime şi la adult poate fi exprimata sub forma de agorafobie, claustrofobie sau să apară în contextul tulburărilor obsesiv compulsive.

Mare parte din copiii cu fobii specifice dezvoltă cel mai frecvent anxietate anticipatorie.

 

b. Fobia şcolară

Este o formă specifică a fobiei copilului şi apare în primii ani de şcoală sau chiar după primele săptămâni de la începerea cursurilor. Micul şcolar se trezeşte dimineaţa îngrijorat, neliniştit, palid, începe să acuze dureri abdominale, merge de mai multe ori la baie; uneori tremură şi transpiră, priveşte anxios în jur, tergiversează îmbrăcarea şi pregătitul ghiozdamului. Este hrănit şi îmbrăcat mai mult împotriva voinţei sale, de către mama dornică să-si ducă copilul la şcoală; în ciuda protestelor copilului şi a durerilor de cap şi de stomac pe care le acuză, de cele mai multe ori familia nu se lasă şi-l duce la şcoală. Acolo, şcolarul cel mic stă "ca pe ghimpi", nu se simte bine, anxietatea creşte şi de cele mai multe ori se întoarce acasă. Uneori, manifestările pot fi mai puţin intense şi se resimt treptat în timp, alteori intensitatea, frecvenţa şi persistenţa lor determină solicitarea consultului de specialitate.

În ultimii ani a apărut un concept nou, cel de "refuz şcolar" care se consideră a cuprinde mai multe aspecte diagnostice şi anume: fobia şcolară, anxietatea de separare, dezinteresul şi indiferenţa faţă de studiu.Refuzul şcolar este un concept complex, heterogen, care are o prevalenţă din ce în ce mai mare şi care este studiat din punct de vedere clinic, socio-demografic şi familial.KING 2000 defineste RS ca fiind “dificultate de a urma cursurile şcolii datorită unui distress în specaial anxietate şi depresie “;acest comportament nu este specific numai copilului mic, ci şi adolescentului.

 

c. Fobia socială

Reprezintă o formă particulară de fobie şi care apare la copilul mare sau adolescent, luând forma spaimei de a nu fi umilit sau batjocorit în public. Adolescentul se simte stânjenit la gândul că va trebui să mănânce alături de alţi copii, să vorbească, să scrie de faţă cu ceilalţi. Refuză să meargă la petreceri cu grupul de vârstă.

Când este confruntat cu situaţia fobogenă, anxietatea este dublată de palpitaţii, teamă, transpiraţii etc. Învăţând tehnici de coping cognitiv, poate depăşi stresul fobogen, dar, de cele mai multe ori, copilul nu ajunge la aceste strategii decât prin învăţare ulterioară, el apelând initial doar la evitare; copilul refuză sistematic invitaţiile la petreceri în grup, evită să vorbească în faţa clasei, să mănânce la cantina şcolii sau să meargă în tabără. Se simte stingherit deşi reuşeşte de multe ori să-şi disimuleze jena; de cele mai multe ori se izolează, ajungând să dezvolte un tip de personalitate de tip evitant.

 

Caracteristicile atacului de panică la copil

 

Majoritatea tulburărilor anxioase la copil şi la adolescent pot atinge paroxismul sub forma atacului de panică. Sugarul de 8 luni, luat brusc din braţele mamei, poate prezenta o emoţie puternică de spaimă şi nelinişte, determinată de îndepărtarea de mamă, stare care poate atinge o intensitate vecină cu atacul de panică. La fel şi preşcolarul obligat să meargă la gradiniţă sau şcolarul mic, obligat să intre în clasă şi să se reîntâlnească cu atmosfera atât de stresantă pentru el, poate să prezinte o amplificare treptată a anxietăţii şi fobiei şcolare până la forma unui atac de panică.

Atacul de panică este definit ca fiind o trăire intensă de teamă care se asociază cu palpitaţii, transpiraţii, teamă, senzaţie de sufocare, durere în piept, vărsături, greaţă, senzaţie de moarte iminentă.

Debutul se situează după 12 ani, cu un vârf de incidenţă între 15 şi 19 ani (224). MASI şi colaboratorii, 1999, raportează debut la 10 ani pe baza afirmaţiilor pacienţilor adulţi cu tulburări de panică.

PILOWSKY (1999), într-un studiu longitudinal efectuat pe 1580 de adolescenţi, a observat evoluţia acestora către tulburare depresivă cu ideatie suicidară şi tentative de suicid; despre comorbiditatea tulburărilor anxioase la copil şi adolescent, cu particularităţile ei, mult diferite de ale adultului, vom vorbi mai pe larg în alt capitol.

 

Caracteristicile clinice ale tulburărilor de stres posttraumatic la copil şi adolescent

 

Multă vreme, acest diagnostic nu a fost utilizat în patologia infantilă.Deşi de secole se cunoaşte efectul traumei asupra psihismului, totuşi, numai din 1980 tulburarea de stres posttraumatic a fost recunoscută ca tulburare psihică în nomenclatura de specialitate

Copilul şi, respectiv, adolescentul, victimă a violenţei fizice sau psihice poate dezvolta un sindrom de stres posttraumatic foarte sever, dat fiind fragilitatea acestei vârste.

Importanţa tulburarării de stres posttraumatic la adolescenţă, ca urmare a creşterii violenţei în rândul acestei categorii de populaţie, a dus la apariţia, în unele ţări, a unor asociaţii care beneficiază de programe de protecţie a adolescentului victimă a violenţei şi care stipulează că: "majoritatea nevoilor adolescentului sunt: nevoia de independenţă, de separare, de emancipare, nevoia de dezvoltare a propriei identităţi, nevoia de recunoaştere şi dezvoltare a propriilor interese".

La adolescenţă, atacurile şi violenţa pot destrăma achiziţiile în dezvoltare, fapt ce poate avea consecinţe dezastruoase asupra acestei fragile personalităţi în formare.

Tipul de traumă căreia îi poate fi victimă copilul sau adolescentul este variat. Vom enumera câteva studii din literatura de specialitate şi tipurile de traumă care au declanşat TSPT:

- violul

- violenţa interpersonală (atacul cu obiecte contondente sau arme de foc), violenţa domestică (copii bătuţi de părinţi, în special de tată);

- dezastre naturale (cutremure, uragane, incendii)

- efectele războiului

Numărul de traume, ca şi tipul de traumă, este semnificativ leagat de creşterea riscului pentru tulburarea de stres posttraumatic.

DEYKIN şi colaboratorii, 1997, arată că riscul creşte cu numarul de evenimente la care a asistat copilul:

- riscul TSPT este de 27% pentru băieţii care au suferit o traumă;

- este de 30.6%, pentru cei care au fost victimele a două evenimente traumatizante;

- este de 62.5% pentru cei care au fost victime a trei evenimente stresante.

Vârsta şi sexul pot fi factori de risc pentru apariţia TSPT.

- copiii mai mici, martori ai dezastrului produs de uraganul Hugo, au prezentat tulburare de stres posttraumatic;

- sexul este un predictor important pentru tulburarea de stres posttraumatic, fetele fiind mai vulnerabile decât băieţii;

Expus la un eveniment traumatizant, copilul/adolescentul suferă o injurie severă, care-i pune viaţa în pericol. Copilul trăieste o spaimă foarte intensă şi se simte în mare pericol. Ulterior, el poate retrăi evenimentul prin amintirile dureroase care-i revin în minte fie spontan, fie provocate de cei din jur sau de fragmente din viaţa cotidiană, ce-i pot reevoca trauma. Copilul poate repeta în joc scene pe care le-a trăit sau poate avea vise, coşmaruri cu tema factorului traumatizant.

Copilul/adolescentul cu tulburare posttraumatică de stres are un disconfort puternic însoţit de tulburări neurovegetative când îşi aminteşte evenimentul psihotraumatizant.

Mult timp după traumatism, copilul are tulburări de somn (adoarme greu şi se trezeşte în cursul nopţii), poate prezenta frecvent stări de iritabilitate şi accese de furie nejustificate; copilul tresare la cel mai mic zgomot, trăieşte într-o permanentă stare de alertă, îşi caută permanent părinţii, iar dacă este mai mic anxietatea capătă valenţele anxietăţii de separare.

Debutul TSPT în adolescenţă, poate avea serioase urmări asupra câştigării abilităţilor sociale si pot diminua percepţia imaginii de sine şi a încrederii în propriile forţe.

TSPT produce o scădere a eficacităţii cognitive şi diminuează achiziţiile şcolare aceasta s-ar datora faptului că trauma survine într-o perioadă extrem de activă a dezvoltării creierului şi că este posibil să se producă o regresie sau o stagnare timpurie a structurii neurale, un rol important avand cortizolul si dehidroepiandrosteronul.(173, 224)

 

Caracteristicile clinice ale tulburării obsesiv-compulsive la copil şi adolescent

 

Simptomele tulburării obsesiv compulsive (TOC) la copil şi adolescent sunt aproape identice cu cele ale adultului (224).

În mod normal, între 4 şi 8 ani, copiii pot avea obiceiuri care persistă în timp, acela de a păşi într-un anume fel pe caldarâm sau de a-şi aranja jucăriile preferate, mai târziu îşi aranjează cu scrupulozitate cărţile şi caietele, îşi face şi re-face ghiozdanul. Dacă aceste particularităţi devin persistente, exagerat de frecvente şi-i modifică existenţa deranjându-i şi pe cei din jur, înseamnă că ne confruntăm cu debutul tulburării obsesiv compulsive, care se situează de obicei în jur de 10-12 ani.

Ideile obsesive sunt mai puţin frecvente, de obicei debutul se face cu manifestări cu caracter repetitiv şi de ritual. Treptat, familia observă că băieţelul (de obicei, tulburarea obsesiv compulsivă este mai frecventă la sexul masculin) stă mai mult timp în baie şi se spală de mai multe ori pe mâini de frica microbilor. Seara la culcare atinge de mai multe ori patul sau face câtiva paşi pe loc în faţa patului, îşi aranjează şi rearanjează hainele. Urcarea în pat şi culcarea poate dura, astfel, minute în şir. Deschiderea sau închiderea uşii sau întrerupătorului de lumină se poate desfăşura cu mişcări repetate, cu atingeri repetate ale clanţei sau tocului uşii.

Orice încercare de a-şi modifica comportamentul este sortită eşecului, copilul reuşeşte în schimb să modifice şi comportamentul părinţilor, care ajung să se aşeze la masă doar în ordinea pe care o doreşte copilul obsesional.

Copilul cu TOC este ruşinos, extrem de respectuos, perfecţionist, poate avea rareori accese de furie care-i ascund neputinţa. Încercă să-şi minimalizeze comportamentul ritual şi neagă cu obstinaţie tristetea, explicând originea superstiţioasă a manifestărilor. Uneori, copilul mai mare sau adolescentul reuşeşte să explice rezistenţa interioară pe care o resimte, senzaţia de disconfort pe care o trăieşte dacă îşi reprimă pornirile.

Cele mai comune obsesii la copii sunt: teama de murdărie, teama că cineva apropiat din familie ar putea păţi ceva rău, teama de îmbolnăvire. Uneori, ideile obsesive sunt mai rare la copil, ele pot lua forma ideilor depresive sau ideilor cu caracter agresiv pe care nu şi le poate scoate din minte.

Cele mai comune compulsii la copil şi adolescent sunt: ritualuri de spălare, de curăţenie, de verificare, de ordonare şi colecţionare.

Obsesiile fără ritualuri sunt rare la copii deşi majoritatea adolescenţilor prezintă atât obsesii cât şi compulsii.

GELLER şi col., 1996, afirmă că majoritatea copiilor cu TOC au o redusă capacitate de "insight", de autoorientare şi conştientizare a comportamentelor aberante - acest fapt îi deosebeşte de adulţii cu TOC. Imaturitatea cognitiv afectivă şi diferenţele specifice de dezvoltare determină acest "insight" scăzut

Simptomele obsesive sunt frecvent prezente la copiii cu ticuri sau cu anorexie.

 

11. Diagnostic pozitiv şi diferenţial în tulburările anxioase

Folosind unul din instrumentele de diagnostic se poate stabili cu relativă uşurinţă diagnosticul de tulburare anxioasă la copil, dar este totuşi dificil dacă vârsta este foarte mică - uneori având nevoie de timp pentru a putea discerne care din manifestările anxioase/fobice/obsesionale aparţin etapei de vârstă sau constituie debutul unor tulburări psihice.

Există autori şi clinicieni care dublează observaţia clinică şi anamneza de interviuri, scale, chestionare de evaluare - care se dovedesc a fi mai utile totuşi cercetării decât practicii.

Clinicianul simte nevoia identificării rapide a etiologiei cu stabilirea ei pe cât posibil prin date de anamneză, examenele psihometrice şi de laborator, pentru a avea posibilitatea intervenţiei terapeutice în timp util.

Diagnosticul diferenţial este obligatoriu pentru a putea identifica orice manifestare organică somatică sau neurologică care poate explica acuzele atât de frecvente la acesti copii:

-acuze cardiovasculare :palpitatii, tremor, transpiratii , paliditate ;

-respiratorii:tahipnee senzatie de sufocare ;

-gastrointestinale :diareee, varsaturi, dureri abdominale -tulburari cutanate:eritem ,parestezii, transpir

-alte acuze : spasme musculare , crampe, cefalee, insomnie , coşmaruri, prurit etc.

Prima etapă a diagnosticului diferenţial: cu toate tulburările organice şi neurologice care pot fi însoţite de anxietate marcată şi atacuri de panică:

-Epilepsia – atacurile de panică pot fi confundate uneori cu crizele vegetative; EEG poate tranşa diagnosticul;

-Tumorile frontale se însoţesc adesea de tulburări emoţionale – şi cu apariţia anxietăţii;

-Stările post traumatisme cranio-cerebrale;

-Parazitozele – pot să modifice comportamentul copilului;

-Psihoze organice: toxice, infecţioase, care pot debuta cu manifestări fobice şi anxioase; intoxicaţia acută cu cofeină la copil;

-Hipoglicemia;

-Hipertiroidismul;

-Aritmiile cardiace;

-Feocromocitomul;

-Reacţii adverse la unele medicamente.Toate aceste suspiciuni de diagnostic vor fi înlăturate pe baza datelor de anamneză şi a datelor de laborator .

A doua etapă a diagnosticului diferenţial: vizează toate tulburările psihice ce se pot însoţi de modificări anxioase:

-Pavorul nocturn;

-Debutul psihotic;

-Tulburarea reactivă de ataşament

-Tulburările depresive

-Tulburările de învăţare

-Întârzierea Mintală

-Tulburările de adaptare

-Tulburările de somatizare

A treia etapa de diagnostic se face in cadrul TA

În cadrul tulburărilor anxioase, se va face diferenţierea între anxietatea de separare, fobii etc.

Se vor stabili şi tulburările comorbide prezente.

 

Tratament

 

Principiile de tratament recomandate de cea mai mare parte a a autorilor corespund unui model multimodal de abordare a TA care cuprinde

-interviuri axate pe problemă - aplicate separat copilului, părinţilor şi educatorului;

-interviu de diagnostic;

-inventar de autoevaluare (pentru copii mai mari şi pentru adolescenţi)

-observarea liberă a comportamentului;

-măsuri de evaluare a atitudinilor părinţilor;

 

Tratamentul cuprinde :

Tehnici educaţionale, incluzând managementul anxietăţii şi fobiilor copilului prin atitudini corecte şi suportive ale părinţilor.

Tehnici de intervenţie psihoterapică

-terapie individuală;

-terapie de grup;

-terapie familială

Cele mai recente date din literatură confirmă utilitatea tehnicilor comportamental cognitive în tratamentul copiilor.

Se consideră că Algoritmul de tratament ar fi: terapie comportamental cognitivă, împreună cu medicamente antidepresive şi anxiolitice(131,114,49,50,51, 224)

 

Intervenţia psihofarmacologică este benefică în asociere cu cea comportamentală. Sunt recomandate:

1.antidepresive      - de tip ADT (sunt de mulţi ani utilizate cu succes)

Imipramina - 3-5mg/kgc/zi, cu monitorizare EKG

-de tip ISRS (sunt mai recent introduse în terapie fără a fi efectuate însă studii psihofarmacologice pe termen lung la copii, totuşi, sunt utilizate şi recomandate în literatură , 224)

Fluoxetina - 1mg/kgc/zi; maxim 35mg/zi pentru copiii sub 12 ani şi 64 mg/zi la adolescenţi

2.anxiolitice - Benzodiazepine

- pot fi utilizate la copii şi Clonazepam, Alprazolam, Clordiazepoxid

 

	Adolescent	Puber
Lorazepam	0,5-1mg	0,25-0,5
Diazepam	0,5-1mg	0,5mg
Alprazolam	0,25-0,5mg	0,25mg
Clonazepam	0,5mg	0,125mg

 

3.antipsihotice de nouă generaţie - Risperidona este recomandată şi copiilor cu TA

4.tratamentul simptomelor somatice asociate: antispastice şi antihistaminice.

Durata tratamentului este de 8-10 săptămâni, cu atenţie la posibilele efecte secundare ce pot apare cu frecventa variabila: irascibilitatea, care apare la 23% din cazuri,insomnie - 16% din cazuri; somnolenţă - 11%; modificări ale greutăţii corporale - 8%; uscăciunea gurii, 5%, cefalee - 5%, mioclonii - 3%, ticuri - 3%; nervozitate - 6%.(224)

 

 

14. Evoluţie. Prognostic

 

KELLER şi colaboratorii, 1992 au demonstrat că evoluţia copiilor cu TA este cronică şi cu o rată scăzută de remisie. B. FLAKIERSKA - PRAQUIN şi col.1997, într-un studiu longitudinal pe 30 de ani al Fobiei şcolare constată că aceşti copii au dezvoltat tulburări psihice, necesitând mai multe consulturi de specialitate decât cei din lotul martor.

Evoluţia copiilor cu TA diferă totuşi după tipul de tulburare şi după debutul ei: anxietatea de separare are, se pare, cea mai mare rată de remisie (96%), atacul de panică cea mai scăzută rată de remisie (70%) (262). Tulburarea obsesiv compulsivă juvenilă are un caracter cronic, toate studiile confirmă stabilitatea diagnosticului în timp (185;224)

În ceea ce priveşte TSPT, care survine în perioada copilăriei şi adolescenţei, se asociază cu dezvoltarea ulterioară a abuzului de alcool sau/şi alte substanţe (224)

 

 

4.2. TULBURĂRILE SOMATOFORME SI TULBURĂRILE DISOCIATIVE LA COPIL ŞI ADOLESCENT

 

Introducere

Existenţa acestor tulburări la copil şi adolescent este neîndoielnică, primele menţiuni fiind făcute înca din secolul XVI. Numitorul comun al tulburărilor disociative şi tulburărilor somatoforme ar putea fi "vechea şi redutabila Isterie", al cărei nume nu mai apare decat în capitolele de istoric al manualelor de psihiatrie. Numai autorii francezi rămân fideli acestui termen, atât de sonor şi care pare atât de comprehensibil.

Henri LANDER, 1873, a scris primele observaţii despre "LaHystérie infantile" menţionând participarile copiilor isterici în manifestările "epidemiilor de posesiune". J.M. CHARCOT în "Compter des sesiones des mardi de la Salpêtriere" prezintă cazul unui copil de 14 ani bolnav de isterie.

Leo KANNER descrie epidemiile de isterie infanto-juvenile produse în grup restrâns, în particular, la şcoala. PALMER în 1982 descrie primele crize isterice "de tip disociativ" cu mişcări dezordonate, halucinaţii şi delir.

Sigmund FREUD descrie în primele sale studii despre isterie "paralizia isterica" - această tulburare de conversie atat de frecventă uneori la adolescenţă

La copii, autorii francezi consideră că isteria este "limbajul inconştientului care se exprimă prin intermediul corpului în măsura în care acest lucru să devina vizibil. Isteria este un "semnal de alarmă fără strigat, o cerere neverbalizată, un holocaust fără suferinţă aparentă dar în care suferinţa este implicata într-o formă ambivalentă". Fenomenele de somatizare nu ajung pentru a defini isteria, trebuie să căutăm mai adânc în tulburările de personalitate şi de exemplu în tulburările psihosomatice sau chiar în psihozele de tip catatonic. Simptomul nu este suficient pentru a defini isteria, aceasta trebuie înteleasă în contextul existenţial al copilului.

LYUNGBERG în 1957 considera într-un studiu epidemiologic că Isteria apare:

- între 5 şi 10 ani la 1,4% dintre copii;

- între 10 şi 15 ani la 2,3% dintre copii;

- între 15 şi 20 ani la 19,3% dintre copii.

Autorii francezi (16) sunt de acord că formele clinice ale Isteriei la copil pot fi:

Cu manifestări somatice durabile

-motorii (pseudo-paralizie flască, pseudo-hemiplegie, pseudo-coxalgie, mişcări anormale, tremor caricatural)

-senzitive şi senzoriale (analgezia este rară, dureri, hiperestezii, hipoacuzie, macropsie, micropsie)

-tulburări somatoviscerale (tulburări ale aparatului fonator - crize respiratorii, vărsături, disfagie);

-alte tulburări (dureri abdominale, cefalee)

Accidente episodice: “crize isterice”, care pot lua forme diferite:

-crize generalizate cu mişcări dezordonate, plâns, lacrimi, autoagresivitate;

-crize pseudo jacksoniene cu mişcări dezorganizate care cresc sau scad în intensitate;

-crize regresive

Aceste forme clinice ale isteriei la copil şi adolescent , în funcţie de durata lor , de persistenţa factorilor psihotraumatizanţi şi de gradul de afectare a personalităţii, aflata în plin proces de maturizare şi edificare, erau denumite ca Reacţie isterică, Nevroză isterică, Dezvoltare nevrotică sau Dezvoltare dizarmonică de personalitate de tip isteric ( Şt. MILEA, 1986). Prezentarea acestor entităţi diagnostice în acelaşi capitol au la baza urmatoarele observaţii:

- în ambele situaţii exista o apropiere etiologică, şi anume "trauma" unică sau repetată, neglijarea şi disfuncţia parentală;

- calitatea precară a ataşamentului cu existenta insecuritatii, dezorganizarii si dezorientarii afective ;

- procesul dezvoltării interacţionează cu mecanismele psihopatologice modificând prezentarea clinică a tulburării.

Mulţi autori se declară în ultimii ani de acord cu precizarea şi delimitarea acestor entităţi şi pentru copii.

 

 

Epidemiologie

 

Dat fiind absenţa criteriilor DSM şi ICD şi pentru copii, studiile epidemiologice sunt foarte sărace în domeniul Tulburărilor disociative şi Tulburărilor somatoforme.

Tulburari de somatizare: OFFORD (1987) a găsit simptome somatice recurente la 11% din fete şi la 9% dintre băieţii între 12-16 ani. GARDER(1991), a evaluat simtomele somatice la 540 de copii de vârstă şcolară şi a aratat ca mare parte din ei prezentau variate acuze somatice care puteau fi considerate simptomele TS. Cele mai frecvente simptome erau: durerile de cap, oboseala, durerile musculare, durerile abdominale, durerile de spate, vederea înceţoşată. Numai 1% au prezentat o gamă de 13 simptome necesare diagnosticului DSM IIIR.

Foarte mulţi dintre pediatri reclamă existenţa "unei componente psihice" la mulţi dintre pacienţii lor, care la un moment dat, deşi sunt vindecaţi clinic şi nu ar mai avea motive să se plângă, totuşi o fac (oare nu începe acel «strigăt», acea cerere neverbalizată de care vorbesc psihanaliştii?)

Tulburarea de conversie - nici ea nu poate fi cu acurateţe diagnosticată folosind modelele de interviu epidemiologic, datorită cauzelor medicale asociate uneori sau condiţiilor culturale (în multe culturi există o mare toleranţă faţă de manifestările isterice). Nu există estimări reale ale prevalenţei acestei tulburari la copii şi adolescenti; unii autori consideră că în ţările estice şi în unele ţări non-vestice prevalenţa este mai mare: poate fi situată în jur de 3%. Tulburarea pare mai frecventă la fete . Tulburarea este mai frecventa în ţările mai puţin dezvoltate.

Tulburarea disociativă - deşi toti autorii sunt de acord că există la adolescent, nici în acest caz nu există studii epidemiologice. Cauzele sunt aceleaşi: numărul mic de cazuri, lipsa unor criterii adaptate vârstei, cauze medicale şi culturale care îşi pun amprenta; iar mai recent, această entitate, atât de controversată, "personalitatea multiplă". De altfel, Pierre JANET a descris primele cazuri de "personalitate multipla" la Salpêtriere în cadrul sedinţelor despre isterie apoi Richard KLUFT a raportat primele cazuri de copii cu personalitate multiplă în 1990.

 

 

Etiologie

 

Sunt puţine studiile efectuate pentru aflarea factorilor etiologici în tulburările somatoforme şi disociative la copii şi adolescenţi, putem enumera câteva concluzii comune pentru cele două categorii diagnostice:

- factorii genetici familiali sunt importanţi în explicarea mecanismelor etiologice în tulburările de somatizare, tulburările de conversie şi tulburările disociative (185).

Copiii cu tulburări disociative se pare că au o vulnerabilitate genetică în a dezvolta tulburări de identitate de tip disociativ.

- evenimentele stresante - sunt implicate în mecanismele etiopatogenice atât ale tulburărilor somatoforme cât şi ale tulburărilor disociative, în care trauma extremă se pare că joacă un rol determinant, declanşator.

Unii copii cu vulnerabilitate bronşică sau ulcer nu au nici un factor psihologic care ar putea explica simptomul, în timp ce alţii au crize de astm sau dureri epigastrice datorate unor cauze psihologice. Este de preferat termenul de "interacţiuni psihosomatice" decât cel de tulburări psihosomatice (183).

O relatie inversă somatopsihică apare în afecţiuni cronice precum diabetul zaharat sau B. Down care are un mare impact cu viaţa copilului, producând uneori tulburări psihice asociate.

Conversia apare când un conflict emoţional este transformat într-o dizabilitate / suferinţă fizică, iar disociaţia apare când a existat în viaţa copilului o traumă severă (copilul abuzat sexual, maltratat sau care a asistat la moartea violentă a unuia dintre părinţi, copiii victime ale războiului).

- factori socio - familiali

Familii cu pattern de tulburări anxioase sau cu boli fizice şi preocupate de boală se pare că reprezintă factorii de risc pentru apariţia tulburărilor conversive şi de somatizare la copii (224,185).

Durerile abdominale recurente "au rădăcinile" într-un anume model familial de boală. Climatul emoţional care exprimă foarte accentuat distresul somatic se asociază cu rate crescute de anxietate şi depresie la copii.

Tulburările de converse sunt frecvent declanşate de un stressor psihologic familial (conflict în familie, pierdere grea, traume diverse ,dar cu mare valoare pentru copil).

Tulburările disociative apar frecvent în familiile haotice, cu rată mare de tulburări de personalitate sau tulburări psihice grave care generează violenţa; copiii abuzaţi fizic, psihic şi sexual care nu au putut dezvolta relaţii stabile de ataşament în această atmosferă dezordonată, inconsecventă, insecurizantă, în care agresorul ar trebui să fie figura primordială de ataşament; asa se explică apariţia disocierii "self -ului" la aceşti copii care trăiesc o dinamică particulară a conflictului, în care cel de care el depinde este în acelaşi timp şi sursa teroarei. Dezvoltarea unei identităţi integrate este blocată de anxietatea traumatică.

-Studiile de neurobiologie asupra efectelor traumei indică apariţia de modificări în funcţionarea neurofiziologică a memoriei, în modul în care este stocată şi refolosită informaţia; comportamentul disociativ poate avea valoare protectivă, în faţa unui stimul posttraumatic disociaţia previne panica anxioasă disfuncţională, dar poate cauza şi alţi stimuli traumatici pentru a menţine acest potenţial peste timp.

 

 

⇐ Предыдущая12345678910Следующая ⇒

Поделиться: