Caracteristici clinice. Diagnostic pozitiv. 9.Investigaţii paraclinice. 9.Investigaţii paraclinice

Copiii cu Mutism electiv sunt capabili, prin definiţie, să înţeleagă şi să folosească limbajul vorbit, dar în anumite situaţii ei nu pot face acest lucru.

Cea mai frecventă manifestare a Mutismului electiv este la şcoală sau cu adulţii străini, pe care copilul nu i-a mai întâlnit. În prezenţa membrilor familiei, copilul vorbeşte, totuşi există cazuri în care, datorită unei situaţii conflictuale în familie, copilul începe să manifeste acest comportament în primul rând cu unul din membrii familiei iar, treptat, numărul lor creşte instalându-se un mutism total.

Deşi copiii sunt "muţi", ei totuşi comunică prin gesturi, priviri, desene, uneori chiar prin sunete nearticulate. Par chiar "vorbăreţi" în "mutismul" lor.

În antecedentele lor există uneori o perioadă de întârziere uşoară în dezvoltarea limbajului.

Intrarea în colectivitate poate scoate la iveală trăsăturile lor de temperament de tip inhibat. Refuzul persistent de a vorbi poate apărea prima oară la grădiniţă.

Uneori, în anumite condiţii, copilul refuză să vorbească dar familia nu se îngrijorează, considerându-l timid sau ruşinos; dar repetarea acestei atitudini şi persistenţa ei, creşte îngrijorarea familiei, în ciuda faptului "că el ştie să vorbească", "şi înţelege toate cele", "ba spune chiar şi poezii".

Aceşti copii prezintă următoarele trăsături asociate:

- trăsături de personalitate specifice: timiditate exagerată, frici sociale, chiar fobii, tendinţe de izolare şi retracţie, evitarea persoanelor sau a condiţiilor stresante pentru el; în acelaşi timp, aceşti copii pot fi agresivi, ostili, extrem de încăpăţânaţi, manipulativi şi foarte rezistenţi la schimbare - uneori aceste atitudini se manifestă mai frecvent acasă;

- o uşoară întârziere în dezvoltarea psihică, predominant de limbaj; imaturitatea afectivă şi motivaţională;

- ocazional pot exista şi tulburări de comunicare asociate, tulburări fono-articulatorii sau afecţiuni somatice pediatrice.

- tulburări comorbide frecvente în mutismul electiv sunt: enurezisul, encoprezisul, tulburările obsesiv-compulsive, fobiile specifice copilului, tulburările depresive, refuz şcolar, tulburările de învăţare;

- caracteristicile familiei sunt important de evaluat pentru că ne oferă informaţii privind antecedentele heredocolaterale (istoric de boli psihice la părinţii acestor copii este destul de frecvent, particularităţi temperamentale similare);

- maniera educaţională hiperprotectoare este frecvent observată în aceste familii, ceea ce impune o ajustare terapeutică; Diagnosticul pozitiv se va formula după obţinerea informaţiilor privind: antecedentele personale, fiziologice, patologice şi heredocolaterale, dezvoltarea psiho - motrie şi trăsăturile de personalitate premorbide si dupa ce s-au efectuat investigatiile psihologice si paraclinice specifice . .

- istoricul afecţiunii, condiţiile care declansează comportamentul şi-l menţine, atitudinea celor din jur şi impactul asupra performanţelor copilului;

- observarea şi evaluarea comportamentului copilului în maniera non-directivă;

- se pot utiliza chestionare şi interviuri pentru părinţi şi pentru educatori care aduc un plus de informaţie necesar pentru stabilirea conduitei terapeutice

 

Evaluarea psihologică şi psihometrică ne poate aduce informaţii despre gradul de dezvoltare al limbajului (aceasta în situaţia în care copilul acceptă colaborarea cu psihologul, dacă nu, evaluarea se va face la sfârşitul bolii, când copilul acceptă să vorbească);

Examenul clinic somatic şi neurologic ne ajută în a elimina din diagnostic posibilele afecţiuni care ar duce la apariţia mutismului (surditate, afecţiuni laringiene, afazie dobândită cu epilepsie);

Copiii cu mutism electiv sunt de obicei eutrofici şi fără tulburări neurologice.

Datele paraclinice nu sunt modificate în mod specific în mutismul electiv, totuşi trebuie efectuate pentru a putea face un corect diagnostic diferenţial.

Diagnosticul pozitiv de mutism electiv se va formula deci:

-atunci când la un copil de 5-9 ani timid şi ruşinos dintotdeauna,

-cu o dezvoltare psihomotorie şi de limbaj în limitele normalului,

-apare relativ brusc sau treptat o tulburare de limbaj care constă în refuzul de a vorbi în anumite situaţii sau cu anumite persoane.

-copilul îşi păstrează totuşi limbajul vorbit deşi numai când consideră el de cuviinţă.

-continuă să prezinte un grad de comunicare mimico-pantomimic.

-copilul prezintă o emoţionalitate excesivă şi modificări în comportament în anumite condiţii sociale şi devine ostil, agresiv şi foarte rezistent la schimbare în alte situaţii.

-durata simptomatologiei este mai mare de o lună şi este evidentă perturbarea relaţiilor în familie sau la şcoală;

 

9.Investigaţii paraclinice

 

Deşi nu există modificări specifice în mutismul electiv ce pot fi evidenţiate paraclinic totuşi acestea sunt necesare când suspicionăm alte afecţiuni ce pot determina mutismul.

- examen ORL - cînd problemele de limbaj sunt datorate unei eventuale hipoacuzii sau unei afectări laringiene;

- examen EEG - pentru a elimina posibilitatea unei afazii dobândite cu epilepsie ( sindromul Landau-Kleffner)

- examen CT, RMN - la nevoie, când se suspicionează atrofie corticală frontală, afectări ale zonei limbajului prin proces expansiv sau rareori accident vascular ischemic;

- examen toxicologic - când se suspicionează intoxicaţie cu droguri sau toxine metabolice ce pot determina afazie.

 

 

10. Diagnostic diferenţial

 

Deşi diagnosticul acestei entităţi pare destul de simplu trebuie să spunem că în acest proces continuu al neurodezvoltării, uneori, Mutismul electiv de la şase ani poate fi debutul unei alte tulburări psihice care se va exprima în perioada adultului , precum Fobia sociala sau al unei Tulburări de personalitate de tip evitant sau chiar borderline.

I. În primul rând, diagnosticul diferenţial se va face cu toate tulburările organice, neurologice, senzoriale, care se pot manifesta prin pierderea limbajului.

- afazie dobândită cu epilepsie (sindromul Landau-Kleffner). Copiii, de obicei băieţii, pierd treptat limbajul dar prezintă şi manifestări paroxistice epileptice şi modificări EEG specifice;

- afazie recent instalată, dar în care există şi alte simptome precum: cefaleea paroxistică, fotofobie, vârsăturile în jet, eventual febră şi deficit motor cu sau fără stare generală alterată;

Examenul EEG, LCR şi CT sau RMN orientează rapid diagnosticul spre o eventuală etiologie toxică, traumatică, infecţioasă, vasculara sau tumorală;

- deficitul de auz instalat insidios, prin infecţii auriculare repetate, poate determina o restricţie treptată a limbajului receptiv şi expresiv. Copilul, datorită vârstei, nu este capabil să reclame hipoacuzia, o tolerează şi treptat îşi modifică şi comunicarea verbală, preferând exprimarea prin gesturi.

- tulburări în sfera aparatului logo-fonator de origine infecţioasă, rareori malformativă sau tumorală, pot determina modificări în exprimare prin limbajul verbal, dar copilul acuză dureri şi prezintă şi alte simptome, ceea ce orientează rapid diagnosticul.

 

II. O a II-a etapă de diagnostic diferenţial se va face cu alte tulburări psihice ale copilului în care mutismul este doar simptom;

- tulburările pervazive de dezvoltare precum Autismul şi Sindromul Asperger necesită diagnostic diferenţial cu mutismul electiv. Copilul autist prezintă încă din primii ani de viaţă un comportament bizar, cu relaţionări sociale pervertite , cu o profundă incapacitate de a creea legături empatice, cu stereotipii gestuale şi de mişcare. Limbajul copilului autist sau al celui cu Sindromul Asperger este marcat de ecolalie, vorbire la persoana a III-a, "vorbire în bandă de magnetofon". Acest copil îşi limitează bizara comunicare până la mutism, când este înspăimântat sau când s-a schimbat ceva în aspectul cunoscut al mediului în care trăieşte de obicei;

- tulburările anxioase la copil, ca şi cele depresive şi de adaptare, necesită diagnostic diferenţial cu mutismul electiv mai ales când ,pentru o perioadă nedefinită (dar nu mai mare de o lună), copilul refuză să vorbească şi se izolează.

- copilul cu tulburări anxioase poate dezvolta o fobie socială în care mutismul să fie simptom în perioada copilăriei, pentru ca în perioada de adult tulburarea să aibă caracteristicile specifice.

-la fel şi tulburarea depresivă la copil poate să prezinte în tot acel cortegiu de simptome şi pe cel de mutism dar care nu are persistenţa şi caracteristicile entităţii ME.

Criteriul timp ne va ajuta la acest destul de dificil diagnostic diferenţial. Mutismul electiv poate să se remită destul de uşor dar atunci când în spatele lui se ascunde o dezvoltare dizarmonică de pesonalitate trebuie să ne gândim că se va decompensa la adolescenţă sau în etapa adultă, sub forma unei fobii sociale sau altei tulburări - anxioasă sau depresivă. Autorii francezi, J.LUTZ, G. HEUYER, citaţi de AJURIAGUERRA,1971, consideră că, uneori, mutismul la copii poate fi un semnal care anunţă apariţia schizofreniei sau a sindromului catatonic şi, fără îndoială, în spatele lui se ascunde fie o „dezvoltare nevrotică”, fie o personalitate foarte tulburată,fie un debut pre-psihotic

 

 

Tratament

Au fost încercate numeroase variante de abordare dar în prezent se consideră că, tratamentul psihofarmacologic, asociat cu terapia comportamentală şi psihoterapia familiei, poate fi benefic.

1. Terapia familiei - este o primă etapă necesară de altfel şi pentru clasificarea patternurilor de comunicare ale copilului cu unul sau altul dintre părinţi; este necesar pentru a stabili atitudini educaţionale ulterioare, aceşti copii fiind socotiţi ca "fiind dificili şi pretenţioşi", ei vor solicita din plin atenţia şi grija celor din jur .

Părinţii vor fi ajutaţi să înţeleagă mecanismele profunde ale tulburării şi posibila evoluţie a copilului. Vor fi învăţaţi să-şi exprime emoţiile, sentimentele şi frustrările provocate de propriul copil într-o manieră adecvată; vor fi sfătuiţi să creeze o punte de legătură între profesori şi educatori, continuând astfel programul iniţiat de terapeut .

2. Se va iniţia un plan educaţional individualizat, împreună cu părinţii şi profesorii, la care va participa şi logoterapeutul.

- profesorii vor încuraja comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi copiii în clasă;

- logopedul va îmbunătăţi capacitatea articulatorie şi de exprimare numai atunci când copilul va fi capabil să accepte această intervenţie. Se va aştepta cu răbdare, fără a obliga copilul să participe la aceste şedinţe în pofida dorinţei lui.

3. Concomitent cu stabilirea planului educaţional se poate începe terapia comportamentală, urmărind

- principiul învăţării;

- principiul reîntăririi pozitive; copilul va fi răsplătit pentru fiecare încercare de comunicare verbală sau non-verbala cu o persoană străină (fie numai că i-a adresat un zâmbet fugar sau că numai a privit-o );

- principiul desensibilizării - treptate, se va aplica în situaţiile în care este identificată condiţia fobogenă; daca aceasta este şcoala, va fi dus la început undeva în apropierea şcolii, apoi, în a 2-a sau în a 3-a zi se va apropia de şcoală. Nu va intra în curtea şcolii decât dacă doreşte; nu va fi forţat şi obligat la nici un gest pe care nu-l doreşte. De fiecare dată va fi răsplătit.

- principiul aproximării - treptate; copilul va folosi numai silabe sau vocale simple, ulterior va accepta să pronunţe cuvinte simple, disparate şi numai târziu va pronunţa propoziţii simple. De fiecare dată va fi răsplătit şi lăudat, încurajat să pronunţe cuvinte.

- principiul automodelării; recent au fost publicate articole privind utilizarea casetelor audio şi video "dubbed adaptative behaviours". Iniţial, copilului nu-i face plăcere să vadă inregistrarea, dar ulterior acceptă să se privească şi, oarecum ruşinat, începe uneori să comenteze propria lui atitudine.

4. Terapia psihodinamică, axată pe identificarea şi rezolvarea conflictelor intrapsihice, s-a dovedit eficace mai ales de când s-a făcut apropierea de abordarea cognitiv-comportamentală.

Şedinţele de "terapie de joc" iniţial non-directive, sunt treptat transformate în tearapie directivă, cu valoare de "act terapeutic". Prin desen, copilul reuşeşte să-şi facă un catharsis uneori eficient şi, dacă este bine direcţionat; el ajunge să-şi exprime şi apoi să-şi rezolve conflictele. Ulterior, aceste şedinţe vor fi direcţionate în sensul facilitării comunicării cu alţi copii.

5. Farmacoterapia - se poate începe imediat ce familia a fost informată şi a acceptat caracteristicile medicamentului şi efectelor lui secundare (acordul părinţilor este obligatoriu în administrarea medicaţiei).

Sunt utilizate cu succes:

- antidepresivele triciclice (cu atenţie la monitorizarea EKG)

- Imipramina;

- Clomipramina

- ISRS - Fluoxetina

- Fluvoxamina, sunt preferate în ultimii ani datorita lipsei efectelor secundare. Totuşi, se recomandă administrarea cu grijă sub 12 ani dat fiind absenţa unor studii psihofarmacologice controlate pe termen lung.

- antipsihotice de ultimă generaţie

- Risperidona poate fi folosită când mutismul este bizar şi face parte din comportamentul autist sau din sindromul Asperger

 

12. Evoluţie. Prognostic

Mare parte dintre copii cu Mutism electiv după câtva timp, 6-12 luni, îşi revin, iar unii chiar mai devreme. Studii de urmărire pe termen lung nu prea există. Kolvin şi Fundudis 1981 au efectuat un studiu pe 5-10 ani observând că 1/2 din copii cu Mutism electiv şi-au îmbunătăţit comportamentul. Nu s-au efectuat studii şi la adult, dar experienţa şi observaţiile altor autori ne face să fim neîncrezători mai ales în formele severe şi trenante, în care sunt evidente trăsăturile dezarmonice de personalitate.

 

 

3.3.2. TULBURAREA REACTIVĂ DE ATAŞAMENT

 

Introducere

 

Conceptul de ataşament şi implicit tulburările sale nu pot fi înţelese decât cunoscând mecanismul prin care acesta apare şi se dezvoltă. În relaţiile primare de îngrijire, atât mama cât şi copilul sunt parteneri activi în formarea ataşamentului, astfel apare şi se dezvoltă relaţia afectivă copil-mamă şi mamă-copil; copil-familie şi familie-copil.

În ultimii ani se vorbeşte despre contextul intergeneraţional al relaţiilor mamă-copil, despre această transmitere a modelelor de comportament parental de-a lungul generaţiilor. Modelele (patternurile) de interacţiune şi răspuns afectiv se repetă de-a lungul timpului. Copiii construiesc reprezentări mentale ale relaţiilor de ataşament; observându-şi părinţii, îşi însuşesc şi construiesc aceleaşi modele de comportament, pe care le vor aplica propriilor lor copii. Aceste modele lucrative ale self-ului tind să se perpetueze, în ciuda influenţelor specifice pentru schimbare şi devin tendinţe stabile interpersonale, care rezistă în timp.

 

 

Istoric

 

Conceptul T.R.A. îşi are originile în observaţiile făcute încă din Evul Mediu asupra comportamentului copiilor orfani sau abandonaţi, care trăiau în condiţii vitrege şi unde mortalitatea era extrem de ridicată.

Controversa veche de secole "natură"-"învăţătură" s-a accentuat în secolele XVII şi XVIII, când au apărut concepţiile asociaţioniste şi nativiste. Dezvoltarea umană este influenţată de "natura omului" şi de "învăţătura" pe care acesta o primeşte. Punctele de vedere asociaţioniste îşi au originea în principiile filozofice ale lui ARISTOTEL şi ale lui John LOCKE (1632-1704), care priveau copiii ca fiind nişte "plăci albe", pe care experienţa vieţii urmează să le scrie. Teoriile nativiste îşi aveau originea în principiile filozofice ale lui PLATON şi presupuneau că există aspecte ale dezvoltării care sunt independente de experienţă şi care există din naştere.

J. Jacques ROUSSEAU (1712-1778) a exemplificat punctul de vedere nativist, argumentând că: "bunătatea copilului există dincolo de experienţă"; el a constat că "intervenţia părinţilor poate distorsiona dezvoltarea copilului şi calităţile sale înăscute".

Lucrarea lui Jean ITARD, la sfârşitul secolului XVII - despre copilul sălbatic din Aveyon a fost prima încercare de a studia diferenţa între "natural" şi "învăţat". Rapoartele lui Itard, cât şi ale altor autori, care au studiat comportamentul "copiilor sălbatici", au stimulat interesul pentru a afla care este contribuţia zestrei genetice faţă de rolul experienţei personale.

La sfârşitul secolului XIX, lucrările lui Charles DARWIN aduc dovezi despre importanţa eredităţii în dezvoltarea individuală. Conceptul de inteligenţă era indisolubil legat de zestrea genetică.

Studiile efectuate pe copiii crescuţi în instituţii au adus dovezi despre importanţa experienţei afective timpurii asupra dezvoltării cognitive, lingvistice şi sociale. Secolul XX este marcat de studiile lui John BOWLBY care, începând cu anii '50 este profund dedicat studiului Ataşamentului. El a dezvoltat teoria ataşamentului şi a văzut integrarea teoriei psihanalitice ca etiologie; a evidenţiat rolul relaţiei copil-părinte în dezvoltarea personalităţii şi în apariţia modificărilor emoţional comportamentale.

Multiple studii, efecuate pe copiii deprivaţi afectiv şi crescuţi în instituţii, concluzionează asupra efectului negativ al acestei îngrijiri, astfel încât în prezent în unele ţări a fost abandonată această metodă de îngrijire.

 

Epidemiologie

 

Date despre prevalenţa TRA sunt limitate, probabil datorită modificărilor în definiţia tulburării datorită lipsei de criterii şi relativei noutăţi a conceptului.

Studiile realizate pe sugari sugerează relaţiile dintre această tulburare şi statutul socio-economic scăzut, dezorganizarea familială şi sărăcia

 

Etiologie

 

Din definiţie şi criteriile de diagnostic reiese că îngrijirea neadecvată a copilului sau lipsa totală de îngrijire este considerată factor etiopatogenic, iar TRA apare ca urmare a acestei deprivări, care poate îmbrăca forme diferite de severitate: de la simpla neglijare a copilului până la abuzul fizic. Uneori, deprivarea afectivă interacţionează cu unele caracteristici ale copilului precum: întârzierea în dezvoltarea psihomotorie, trăsături de temperament şi personalitate accentuate, astfel că răspunsul copilului la neglijare este diferit.

BORIS şi ZEANAH, 2000, enumeră ca factori etiologici:

1. Aspecte care privesc caracteristicile "îngrijitorului"

- acesta putând fi părintele biologic, o rudă, baby-siter sau salariat al instituţiei în care se află copilul;

- "îngrijitorul" poate avea el însuşi tulburări psihice precum: întârziere mintală, tulburare depresivă sau chiar psihoză, care-l fac incapabil să ofere o îngrijire corespunzătoare;

- vârsta "îngrijitorului" poate fi o cauză de instalare a deprivarii afective şi a lipsei de îngrijire. Părintele poate fi foarte tânăr şi fără experienţă sau ruda care îngrijeşte copilul este foarte în vârstă şi cu probleme de sănătate; toate acestea fac să apară acea situaţie de îngrijire defectuasă a copilului, cu apariţia secundară a TRA.

- situaţia socio - economică in care trăieşte copilul reprezintă o condiţie importantă, astfel că în familiile dezavantajate, extrem de sărace (cerşetori, familii fără nici un venit) - îngrijirea corectă a copilului este aproape imposibilă; este deviantă, defectuoasă;

- schimbarea şi înlocuirea frecventă a persoanei de îngrijire în instituţii poate duce la confuzie, dezorientare şi la imposibilitatea formării „figurii de atasament”

2. Factori care aparţin copilului

- Întârzierea mintală severă sau profundă poate fi un obstacol în fomarea ataşamentului, deşi unii dintre acesti copii pot dezvolta o astfel de relaţie la un nivel inferior;

-Trăsături de temperament ale copilului, care-l fac „nesuferit şi permanent rejectat, certat sau dimpotrivă copilul este „prea cuminte” şi nici nu este observat,toate aceste pot determina distorsiuni în formarea atasamentului;

-Bolile psihice ale copilului pot împiedică formarea ataşamentului: Autism infantil; Schizofrenie infantilă;

3. Aspecte etiologice care induc tulburarea de ataşament şi care provin din condiţiile economico-sociale precare:

- instituţii de ocrotire a copilului, dar care sunt foarte prost gospodărite, cu resurse materiale insuficiente, cu prea putin personal de îngrijire, cu hrană necorespunzatoare

- resurse materiale puţine sau chiar absente în familiile sărace cu foarte mulţi copii

- copiii sunt în principal neglijaţi fizic, nu primesc hrană corespunzătoare, şi îmbrăcăminte adecvată, ambianţa în care trăiesc este sărăcăcioasă, insalubră.

 

5. Conceptul de Ataşament şi Comportament de Ataşament

 

Formarea atasamentului reprezintă o construcţie psihologică fundamentală, un pattern comportamental de căutare a apropierii (418). W. BORIS şi YEANAH, 2000 arată că Ataşamentul descris de BOWLBY ca o trilogie se referă la dobândirea unui sistem biocomportamental al cărui scop este de a coordona balanţa între nevoile de securitate şi proximitate ale copilului şi particularităţile lui de temperament Autorii consideră că este o diferenţă între „a fi în siguranţă şi „a te simţi în siguranţă „ se face diferenţa între aspectul extern şi cel intern al noţiunii de securitate.

Efortul copilului şi al mamei de menţinere a contactului selectiv, de menţinere a apropierii securizante, se face din primele clipe de viaţă. John Bowlby, părintele conceptului de Ataşament a sugerat că există o predispoziţie înăscută a copilului de a se ataşa de figura maternă. Mama biologică reprezintă "figura primordială de ataşament", "matricea primordială", "nişa securizantă".

Nevoia de ataşament este o nevoie biologică, înăscută şi destinată supravieţuirii, ea intră în zestrea noastră genetică de adaptare, constituind premiza dezvoltării emoţionale ulterioare. Relaţia de ataşament cu mama se dezvoltă concomitent cu ataşamentul faţă de ceilalţi membri ai familiei.

Comportamentele de ataşament, de menţinere a apropierii, sunt: contactul vizual, zâmbetul, urmarirea cu privirea, comunicarea verbală, luatul în braţe şi legănatul copilului; dacă aceste gesturi ramân numai în stadiul de simplu act şi nu sunt însoţite de „căldură sufletească „nu au nici o valoare, copilul pe căi neştiute, simte acest transfer, Aceste atitudini par atat de simple, dar în acelaşi timp sunt complexe, înalt diferenţiate. Ele apar din primele zile de viaţă; iniţial simple, ulterior mult mai bogate şi mai variate în exprimare, importanţa şi eficacitatea lor este primordială.

Răspunsul copiilor la separarea îndelungată de figura principală de ataşament, este iniţial manifestat prin protest, deznădejde, ulterior detaşare, iar reîntoarcerea poate stârni uneori indiferenţa sau chiar ostilitatea.

Ataşamentul şi comportamentele de ataşament au un important rol adaptativ, atât la om cât şi la animale. S-au efectuat multe studii pentru elucidarea etiologiei socializarii timpurii la animale. Paradigmele experimentale specifice au fost folosite pentru a evalua natura patternurilor de ataşament la copii.

Studiul efectelor maltratării copiilor a deschis calea spre cercetări adiţionale asupra ataşamentului. Denumirea generală de abuz reuneşte mulţi factori, iar conceptul de deprivare şi neglijare este de asemenea larg utilizat în literatură.

Unanim acceptată este concluzia că pot apare patternuri deviante de ataşament la copiii şi sugarii neglijaţi sau maltrataţi.

Îngrijirea şi deprivarea maternală sunt noţiuni care definesc două feţe ale procesului timpuriu de ataşament. Îngrijirea şi angajarea maternă reprezintă contactul timpuriu dintre copil şi mamă, esenţial în formarea ataşamentului. Deprivarea maternă reprezintă lipsa interacţiunii pozitive mamă-copil, datorată unor multitudini de cauze (copilul este instituţionalizat, spitalizat prelungit, mama poate avea diferite afectiuni fizice sau psihice care să împiedice apropierea). Timpul, durata şi severitatea deprimării sunt importante în determinarea răspunsului afectiv al copilului.

În teoria ataşamentului au fost descrise următoarele etape prin care se formează patternul de comportament, atât al copilului cât şi al familiei(183).

1. Perioada în care se dezvoltă ataşamentul membrilor familiei şi în principial al mamei faţă de nou-născutul pe care-l aşteaptă

- "fantasmele de aşteptare" pe care le dezvoltă mama, tatăl, fraţii, surorile, bunicii, toate persoanele care locuiesc în preajma viitoarei mame;

- apariţia nou-născutului şi înlocuirea fantasmelor cu percepţii reale, vizuale, auditive şi afective (nou-născutul plânge, ţipă, se mişcă, mănâncă şi elimină)

- familia, dar mai ales mama, care a avut timp de nouă luni o puternică legătură fizică cu mica fiinţă, dezvoltă rapid un puternic şi necondiţionat sentiment faţă de copil. Uneori există o ambivalenţă, un amestec de sentimente pozitive şi negative, dar care progresează rapid către emoţii normale, de profund ataşament faţă de nou-născut.

Membrii familiei exprimă:

- sentimente de protecţie foarte puternice, dacă copilul a fost mult dorit, asteptat sau dacă a fost o sarcină dificilă, cu suferinţă;

- nevoia de apropiere faţă de nou-născut (vin cu toţii să-l vadă ,să-l mângâie îi aduc jucarii uneori,la început, sugarul este culcat chiar în camera părinţilor)

- relaţii de excludere: apar nu numai din partea mamei care-şi "neglijează soţul" ba chiar din partea fraţilor şi surorilor mai mari care refuză să se mai joace cu prietenii lor, preferând compania celui mic;

- emoţiile sunt receptate existând o trăire empatică între familie şi copil: plânsul şi ţipetele nou-născutului sunt percepute foarte acut de cei din jur care "se agită, încercând să-l liniştească";

Toate aceste emoţii şi comportamente ale membrilor familiei pot avea intensităţi şi modalităţi diferite de exprimare, ele reprezentând dezvoltarea ataşamentului faţă de cel mic; nu trebuie uitat că acest comportament are o mare amprentă socio-culturală, fiind marcat de „obiceiuri„. specifice fiecărei culturi.

2. Apariţia şi dezvoltarea ataşamentului copilului faţă de familia sa

- Procesul apariţiei ataşamentului este guvernat de nivelul de dezvoltare al percepţiilor, dar şi de contribuţia copilului la dezvoltarea interacţiunii, de calităţile sale înăscute de a relaţiona.

- Copilul îşi recunoaşte mama chiar din primele zile, după miros, după voce, după temperatura corpului şi calitatea atingerii. Treptat, va ajunge să-i recunoască astfel şi pe ceilalţi membrii ai familiei, diferenţiindu-i între ei. În primele 6 luni copilul va ajunge să zâmbească diferenţiat :intr-un fel se bucura de prezenta mamei sale şi în alt fel va reacţiona la o persoana straină, plângând dacă cineva, chiar cunoscut, îl ia în braţe. Între 7 luni şi 3 ani, copilul trece prin etapa „anxietăţii de separare”, când este îndepărtat de figurile familiare. Treptat, acest comportament va diminua în intensitate, dar unii vor continua să prezinte anxietate de separare şi la vârste mai mari. În perioada copilăriei sau ca adulţi vor avea întotdeauna o separare dureroasă de persoanele dragi.

- Exprimarea emoţiilor faţă de membrii familiei apare din primele luni, când copilul cere să fie luat în braţe şi mângâiat într-o manieră proprie de comunicare: el se agită, dă din mâini, zâmbeşte, gângureşte. Tot el pedepseşte familia prin plânset şi ţipăt când este frustrat.

- Copilul aşteaptă ca familia să-i îndeplinească nevoile. În primele luni de viaţă, copilul se orientează automat către mamă în căutare de hrană, căldură şi confort. În al 2-lea şi al 3-lea an de viaţă copilul "testează" şi învaţă că membrii familiei sale continuă să-l iubească chiar dacă "nu este cuminte"

- Empatia – rezonarea afectiva , funcţionează în acest proces de ataşament, emoţiile şi sentimenele mamei fiind simţite de nou-născut la fel de bine cum mama lui "îl simte" pe cel mic.

3. Interacţiunea ataşamentului dintre copil şi membrii familiei

Dezvoltarea interacţiunii între copil şi familie este măsura apariţiei şi creşterii ataşamentului mai mult chiar decât comportamentul individual.

Această interacţiune apare şi se dezvoltă în principal între mamă şi copil.

- Respectarea ritmului biologic al copilului - Mama satisface toate nevoile de hrană şi somn ale nou-noscutului, modificându-şi orarul de somn după cel al copilului, care doarme 17 ore dar se trezeşte pentru a mânca, la început din 3 în 3 ore. Sugarul "o strigă iar ea răspunde"

- Mângâierea nou-născutului, luatul în braţe, legănatul, constituie interacţiunea prin atingere - nou născutul simte căldura, ataşamentul, dragostea, bucuria mamei sau a celorlaţi membrii ai familiei, care se joacă cu el. Aceştia sunt răsplătiţi prin zâmbetul şi gânguritul lui, prin modul în care îşi agită braţele şi se bucură.

- Jocul comunicării dintre mamă şi copil apare chiar din primele zile, când mama îi vorbeşte, el o priveşte sau se înviorează, ulterior răspunzându-i prin sunete nearticulate. Prin joc se stabileşte parcă o conversaţie, în care mama întreabă şi nou-născutul răspunde.

 

 

6.Definiţie

 

DSM IV defineste astfel Tulburare Reactivă de Ataşament : „Elementul esenţial îl constituie relaţionarea socială inadecvată din punct de vedere evolutiv şi perturbată în cele mai multe contexte şi care începe înainte de 5 ani şi este asociată cu o îngrijire flagrant patologică”.

Conceptul de a fost introdus prima dată în clasificarea DSM III, suferind ulterior modificări.

Apariţia acestui diagnostic s-a datorat:

- creşterii efectelor nedorite ale instituţionalizării;

- studiilor efectuate pe copiii deprivaţi afectiv;

- studiilor efectuate pentru observarea apariţiei şi dezvoltării ataşamentului.

În prezent există observatii privind atasamentul, dar puţine studii sunt sistematice şi valide din punct de vedere al rigurozităţii de cercetare; concluziile conturează două patternuri de răspuns social deviat:

- pentru copii care au fost crescuţi în instituţii de ocrotire (orfelinate, case de copii, leagăne)

- pentru copiii crescuţi în medii familiale defavorabile (copii abuzaţi fizic sau psihic sau copii neglijaţi)

O definire a TRA în perioada de sugar şi copil mic arăta că: (414)

- datorită unei îngrijiri şi educaţii nefavorabile, patologice neadecvate, grosolane, în primii ani de viaţă, copilul poate dezvolta o tulburare reactivă de ataşament, caracterizate prin perturbarea ulterioara a relaţionării sociale.

Copilul cu TRA poate avea un comportament social ce poate Îmbraca mai multe aspecte; el poate fi:

- excesiv de inhibat - hipervigilent

- ambivalent, contradictoriu

- poate exprima o sociabilitate nediscriminatorie, cu eşec emoţional şi incapacitatea de a avea un ataşament selectiv, eficace;

- copilul poate avea o incapacitate de alegere a figurilor de ataşament.

 

⇐ Предыдущая12345678910Следующая ⇒

Поделиться: